Mai multe propuneri de modificare a legii privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate nu respectă cerințele de calitate a legii privind claritatea și previzibilitatea, încălcând astfel prevederile Constituției, se arată în motivarea prin care Curtea Constituțională a României (CCR) a admis obiecțiunea de neconstituționalitate formulată de Înalta Curte.
Actul de sesizare a avut ca obiect al criticilor de neconstituționalitate dispozițiile articolului unic punctele 2-5 și punctul 10 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
În ceea ce privește critica potrivit căreia articolul unic punctul 5 nu stabilește clar în ce condiții dispozițiile referitoare la înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive pot fi aplicabile în cursul executării pedepsei, Curtea apreciază că aceasta este întemeiată.
"Astfel, Curtea reține că alin.(9) al art.221 prevede că 'Instituția, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanța de judecată, în cursul judecății', iar alin.(11) al aceluiași articol stabilește că 'În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credință măsura arestului la domiciliu sau obligațiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit cu intenție o nouă infracțiune pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară ori instanța de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condițiile prevăzute de lege'."
Or, potrivit motivării, în cazul detenției la domiciliu, ca modalitate de executare a pedepsei privative de libertate, trimiterea la aceste norme "determină confuzie cu privire la interpretarea și aplicarea lor sub aspectul organului competent să verifice periodic respectarea măsurii și a obligațiilor de către condamnat, dacă acesta are sarcina de a sesiza de îndată procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, având în vedere că procesul penal se află în faza de executare a hotărârii judecătorești de condamnare, precum și sub aspectul autorității competente să dispună, în condițiile prevăzute de lege, înlocuirea detenției la domiciliu cu o altă formă de executare a pedepsei, respectiv detenția în penitenciar".
Curtea constată că, sub aspectul înlocuirii măsurilor dispuse, normele cuprinse în articolul 221 din Codul de procedură penală au o aplicabilitate strict determinată - arestul la domiciliu, care nu poate fi extinsă prin analogie, "în mod corespunzător", în cazul detenției la domiciliu.
"Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că dispozițiile art.381 alin.(3) din lege fac trimitere la soluții legislative incompatibile cu faza execuțională a procesului penal și sunt de natură a genera confuzie și incertitudine cu privire la modul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale" , se arată în motivare.
CCR apreciază că dispozițiile articolul unic punctul 5 din legea supusă controlului, care introduc art.381 în Legea nr.254/2013, referitor la "Regimul detenției la domiciliu", prin modul deficitar și omisiv de redactare, nu reglementează un regim juridic propriu măsurii detenției la domiciliu, ca modalitate de individualizare a executării pedepsei cu închisoarea.
