Povestea emoționantă a copiilor care și-au pierdut părinții în atentatele de la 11 septembrie

La 15 ani după atentate, acești copii sunt adulți sau aproape adulți și trebuie să își modeleze singuri moștenirea. Mulți au fost ghidați de hotărârea de a-și onora părinții pierduți sau de experiența durerii pe care au simțit-o. Unii au ales să lucreze cu refugiații, alții să studieze forțele care au dus la atacuri sau chiar să îndeplinească vizele sportive, nerealizate, ale părinților lor, notează News.ro.

LINSAY WEINBERG: “Lucrurile formează un cerc complet”

Lindsay Weinberg trebuie să găsească și să informeze familiile ale căror rude au murit, uneori în circumstanțe violente, o slujbă pe care este foarte pregătită să o desfășoare.

“Le transmit una dintre cele mai proaste vești pe care le pot primi. Și eu am primit-o”, spune ea.

Weinberg avea 12 ani când Biroul de Criminalistică al New York City, unde lucrează acum, i-a spus familiei sale, în 2002, că a identificat rămășițele tatălui ei printre victimele atentatelor din 11 septembrie.

“Acest lucru contribuie la empatia pe care o simt”, explică tânăra de 26 de ani, al cărui tată, Steven Weinberg, era contabil și lucra în World Trade Center.

După ce și-a dat seama că serviciile criminalistice au ajutat să îi ofere familiei răspunsuri, Lindsay a decis să urmeze această cale.

Ea nu lucrează la analiza, încă în curs, a peste 21.000 de fragmente de oase descoperite la Ground Zero. Tânăra explică faptul că legătura sa cu 11 septembrie “nu este ceva ce mă conduce, personal sau profesional”. Însă faptul că lucrează la Biroul de Criminalistică arată “că lucrurile formează un cerc complet”, mărturisește ea.

THEA TRINIDAD: “Ce am avut cel mai mult în comun? Wrestling”

Inima Theei Trinidad a bătut cu putere când a intrat în Madison Square Garden, alături de luptătorul profesionist de wrestling Adam Rose, în 2014. Era prima data când mergea în complexul faimos în timpul carierei sale în wrestling. Ultima data când intrase acolo fusese că tatăl ei, care a murit în atentatele de la Worls Trade Center.

Uitându-se la locurile unde stăteau de obicei, a simțit “un pumn în inimă”, a mărturisit tânăra.

Avea 10 ani când tatăl ei a sunat-o pe mama ei să îi spună adio din Turnul de Nord de la World Trade Center, unde lucra ca analist în telecomunicații. Pe parcursul adolescenței, Thea s-a gândit mult cum să îi aducă un omagiu demn de el.

“M-am gândit: Ce am avut cel mai mult în comun? A fost wrestlingul”, își amintește ea.

Michael Trinidad a făcut wrestling în liceu și nu a comentat când fiica sa, destul de băiețoasă, a început să sară de pe mobilă așa cum vedea că fac sportivii în ring.

Mai mult, îi spunea : “Nu, faci greșit – să îți arăt eu”, a spus Thea, în vârstă de 25 de ani, care locuiește în Tampa, Florida.

La început, sportiva, de 1,52 metri înălțime, nu a dezvăluit nimic despre tatăl ei, în timp ce era aruncată și lovită în ring. Nu voia ca cineva să creadă că vrea milă. După ce povestea ei a ieșit la iveală, revista Pro Wrestling Illustrated a desemnat-o Wrestlerul Inspirațional al anului 2012.

Thea spune că își simte tatăl aproape de fiecare dată când intră în ring. “Este pentru tine, tată. Apără-mă acolo”, își șoptește ea.

MICHAEL MASSAROLI: “Creștere pozitivă, personală, din ceva ce a fost atât de îngrozitor”

La câțiva ani după 11 septembrie 2001, Michael Massaroli a găsit o cutie de plastic plină cu mesaje de condoleanțe.Acestea fuseseră trimise de oameni din toată țara, din toată lumea, mulți dintre ei străini. Familia le-a primit după ce tatăl său, tot Michael, un director de investiții, a fost ucis în atacuri. Michael Massaroli avea atunci șase ani, iar mama sa, rămasă văduvă, tocmai născuse o fetiță cu două luni mai devreme.

“Auzind cum oamenii au fost atât de altruiști și de atenți față de noi m-a determinat să încerc să fac ceva în carieră care să ajute alți oameni”, explică el.

A decis să intre în politică, un domeniu de care era deja interesat. În timpul liceului a făcut practică la un congresman local, iar acum, la 21 de ani, absolvent al Universității George Washington, are prima sa slujbă, la o companie care ajută echipele de campanie să își țină finanțele în ordine. El speră să ajungă consilier în Guvern.

ANJUNELLY JEAN-PIERRE: “Dragostea și moștenirea se simt”

Anjunelly Jean-Pierre avea la un moment dat tot viitorul planificat. Intenționa să se înroleze în armată și, în cele din urmă, să devină medic sau avocat, așa cum își dorea mama ei.

Apoi, mama sa, Maxima Jean-Pierre, a fost ucisă la World Trade Center, unde imigranta din Republica Dominicană administra o cafenea.

În următorii ani, Anjunelly a plâns, apoi s-a ridicat și a decis să facă ceea ce a făcut și mama sa. Amintindu-și de cinele de duminică, când casa era plină de prieteni și rude, și-a dat seama că “mâncarea unește oamenii”, povestește femeia în vârstă de 34 de ani.

După școala culinară și după ce a lucrat pentru scurt timp ca asistent de bucătar la emisiunea de gătit a llui Emeril Lagasse, Anjunelly lucrează în prezent într-un loc în care întâlnirile oamenilor sunt, poate, deosebit de importante: este manager la una dintre cantinele din Congres.

În septembrie 2015, o scrisoare pe care scris-o despre Maxima a fost introdusă în Arhivele Congresului. Una dintre cele mai populare mâncăruri ale sale de-a lungul anilor a fost orezul cu mazăre pe care îl pregătea și mama sa. “Cred că dragostea și moștenirea ies la iveală”, a scris ea.

ALEXANDRA WALD: “Am vrut să mă asigur că nu se va mai întâmpla așa ceva”

Alexandra Wald a vrut să înțeleagă. A citit cărți despre forțele și eșecurile care au dus la 11 septembrie, a studiat timp de patru ani limba arabă la colegiu, a absolvit Relații Internaționale și și-a dorit să lucreze în serviciile de informații.

“Fiind atât de afectată de situația geopolitică, tatăl meu fiind ucis pe 11 septembrie, am vrut să mă asigur că nu se va mai întâmpla niciodată așa ceva”, spune ea.

Femeia era în prima zi la liceu când tatăl ei, brokerul Viktor Wald, a fost ucis la World Trade Center.

Fiica sa era deja interesată de evenimentele mondiale. Însă 11 septembrie 2001 a făcut-o să își dorească să fie “persoana care descifrează aceste informații, pentru a apăra țara”.

În prezent în vârstă de 28 de ani, ea lucrează la un proiect privind securitatea informatică pentru un contractor al administrației de la Washington.

În timpul studiilor pe care le-a făcut – cu ajutorul Fondului de Burse Familiile Libertății, înființat pentru copiii victimelor atentatelor din 11 septembrie – a însemnat și să facă față frustrările apărute din analiza ocaziilor pierdut de a dejuca planurile teroriștilor.

Când furia devine prea mare, ea se gândește la un sfat dat de tatăl său cu câteva săptămâni înainte de atacuri: „Nu te poți uita în urmă cu regret. Și să nu spui niciodată: ‘dar dacă?’”, i-a spus el.

RONALD MILAM JR.: “Am vrut să joc în onoarea tatălui meu”

Ronald Milam Jr. nu le spune întotdeauna coechipierilor săi de la fotbal și baschet că exist un motiv pentru care poartă numărul 33 pe tricou. Este pentru tatăl său, maiorul Ronald Milam, care avea 33 de ani când a fost ucis la Pentagon, pe 11 septembrie.

Ronald Jr. nu și-a cunoscut niciodată tatăl. Mama sa, atunci căpitan de aviație Jacqueline Milam, era încă însărcinată cu el când a reușit să scape în siguranță din Pentagon.

Ronald Jr., acum un licean de 14 ani la San Antonio, este unul dintre cei peste 100 de copii născuți după ce tații lor au murit în atacurile din 11 septembrie.

El are trăsăturile și personalitatea tatălui său, iar numărul de pe tricou reprezintă o legătură cu părintele pierdut, care, la rândul său, a jucat fotbal în liceu. “Am vrut să joc în onoarea tatălui meu. Așa că am ales asta”, mărturisește el.

SONIA SHAH: “Am recunoscut greutățile din viețile altor oameni”

Uneori, după ce refugiații îi spun poveștilor lor triste, marcate de războaie și fugă, Sonia le mărturisește că și ea are una. Când le explică faptul că tatăl ei a murit în atentatele de pe 11 septembrie, se formează “un moment de legătură”, spune studenta la Facultatea de Servicii Sociale a Universității Baylor, care și-a petrecut vara făcând voluntariat la organizațiile pentru refugiați din Grecia.

Tatăl ei, Jayesh “Jay” Shah a fost ucis la Ground Zero, unde era director pentru tranzacții financiare. Sonia avea șapte ani.

Moartea sa a determinat-o pe fată să încerce să ajute pe alți.

“Pentru că am suferit o pierdere la o vârstă atât de fragedă, atât de diferit de mulți alți oameni, am recunoscut greutățile din viețile oamenilor mult mai ușor”, spune studenta de 22 de ani.

În plus, spune ea, fără credința sa nu ar fi “întreagă și vindecată”.