„Cu imensă tristeţe familia vă informează de dispariţia cineastului Jacques Perrin, mort joi la Paris. S-a stins liniştit, la vârsta de 80 de ani”, a anunţat familia pentru AFP.
Membru din 2019 al Académie des Beaux-arts, actor în mai mult de 70 de lungmetraje în cinema din anii 1950, în special în producţii regizate de Pierre Schoendoerffer şi Jacques Demy, el a fost şi coproducător pentru 15 filme de la sfârşitul anilor 1960, de la „Z” de Costa-Gavras la „Himalaya: l'enfance d'un chef”, şi şi-a împrumutat vocea pentru numeroase proiecte.
Jacques Perrin s-a născut la Paris pe 13 iulie 1941 pe numele Jacques André Simonet. Fiu al unui manager de la Comédie-Française devenit sufleur la TNP, Alexandre Simonet, şi al unei actriţe, Marie Perrin, el a urcat pe scândură de la vârsta de 15 ani, apoi a intrat la Conservator.
Şi-a început cariera în cinema în 1958 cu o apariţie în „Les Tricheurs” de Marcel Carné, înainte de un prim rol important în „La Fille à la valise” de Valerio Zurlini.
Actor cu alură de june prim romantic, el a jucat apoi în „La Vérité” de Henri-Georges Clouzot sau „Compartiment tueurs” de Costa-Gavras, dar s-a remarcat în filmele lui Pierre Schoendoerffer, începând cu „La 317e section” (1965),în care interpretează un sublocotenent. Un film care va „cântări mult în parcursul său”, va spune actorul.
Apoi va filma cu el „Le Crabe-tambour” (1977) şi „L'Honneur d'un capitaine” (1982). Celălalt mare regizor care va conta în cariera sa este Jacques Demy, care îl va îndruma alături de Catherine Deneuve în „Les Demoiselles de Rochefort” (1967) şi „Peau d'âne” (1970).
Memorabil în costumul prinţului din „Peau d'âne”, el va continua să joace regulat în cinema, cu unele roluri marcante precum cel din „Cinema Paradiso” (1989), având o activitate de producător, prin care va susţine filmele angajate sau va apăra planeta.
El a produs filme precum „Z” de Costa-Gavras (1968), recompensat cu un premiu Oscar, urmat de „Etat de siège” (1972) şi „Section spéciale” (1974), sau „La Victoire en chantant” (1976) de Jean-Jacques Annaud, înainte de a se îndrepta către documentare dedicate animalelor şi mediului, cu excepţia câtorva filme precum marele succes la public „Les Choristes” (2004) de Christophe Barratier.
