Singurul interviu cu Emil Bobu, din '92: "Nu înțeleg nici acum condițiile condamnării"

La ultimul congres al PCR, tot din fidelitate și cu mult respect a dat tonul aplauzelor după fiecare frază rostită de Ceaușescu. Cam așa arată pe scurt portretul lui Emil Bobu, un personaj-emblemă al comunismului românesc. Iată un interviu realizat în exclusivitate cu el, în 1992.

Pe 22 decembrie 1989, Emil Bobu încerca, împreună cu Manea Mănescu, să se refugieze din calea Revoluției undeva în zona Târgoviște. A fost reținut în Casa de Cultură din Găești, a fost ținut ostatic aproape trei ore sub amenințarea unei cozi de matură. La percheziție, i s-au găsit în buzunare 6.000 de lei și o hârtie pe care era notată „Lista membrilor comitetului de organizare a manifestației dușmănoase din Timișoara”. A fost preluat de Armată la 40 de minute după ce soții Ceaușescu fuseseră duși la unitatea militară din Târgoviște. Ulterior, a fost judecat în ceea ce presa vremii a numit Procesul Lotului CPEx, alături de Manea Mănescu, Tudor Postelnicu și Ion Dincă. Acuzați de genocid, cei patru au fost condamnați la detenție pe viață. Sentința a fost pronunțată la 2 februarie 1990, de către Tribunalul Militar Teritorial București. La 26 aprilie 1990, Curtea Supremă de Justiție a schimbat încadrarea juridică a faptelor, iar Emil Bobu s-a ales cu o condamnare de zece ani de închisoare și cinci ani interzicerea drepturilor.

Pe 31 decembrie 1992, în Spitalul Penitenciarului Jilava, fostul aghiotant al Cabinetului 2 a acceptat să ofere unul dintre foarte puținele interviuri pentru presă.

Emil Bobu: Eu as dori sa va multumesc in primul rand ca ati venit cu ganduri curate sa ne incadrati si pe noi in randul cetatenilor patriei care, sigur, fiecare unde se gaseste, pe strada sau in alte parti, este intrebat acum, cand se sfarseste un an si incepe un an nou: “Cu ce ganduri?” Satisfactia este mai mare pentru cei care sunt afara. Pentru noi e o situatie dezastruoasa, dupa cum o cunoasteti, de cand am fost arestati si condamnati.

A vorbit așa cum făcuse toată viața, folosind cuvintele goale ale limbajului plenarelor de partid și evitând să exprime ceva concret. O singură preocupare avea, respectiv posibilitatea de a nu-și petrece restul vieții după gratii.

Emil Bobu: Eu as dori de asemenea, stiu ca am citit in ziarul la care lucrati dvs, ca faceti eforturi de-a prezenta cat mai veridic realitatile din tara noastra. Si va spun lucrul asta pentru ca, personal, am citit cu multa satisfactie anuntul pe care l-ati facut in ziar,referitor la recursul extraordinar pe care l-a promovat procurorul general la, Curtea Suprema de Justitie, in legatura cu schimbarea calificarii noastre din genocid in complicitate la omor deosebit de grav. Dar de ce am apreciat foarte mult? Pentru ca nu ati dat o stire lapidara ca s-a promovat un recurs extraordinar si ca urmeaza Curtea Suprema sa-si spuna verdictul, ci pentru faptul ca ati mai adaugat un lucru foarte important: s-au aflat complicii și suntem foarte curioși să aflăm care sunt autorii... . Asta este foarte important pentru poporul nostru. Este însetat de dreptate, de adevăr și desigur este foarte bine să afle din ziare acest lucru. Noi ne dăm seama că este un proces deosebit, și, desigur, i s-a făcut multă publicitate, de aceea eu am vrut să vă remarc acest lucru.

Până la proces rămăsese mai puțin de o lună, iar deținutul Emil Bobu nu se plângea de viața din spatele gratiilor, nici de modul în care aproape fusese pus la zid înainte de pronunțarea sentinței. Avea grijă doar să vorbească frumos, așa cum înțelegea el acest lucru, despre magistrații Curții Supreme de Justiție.

Emil Bobu: Sigur, pentru noi, ce pot să vă spun, este foarte greu ca să ne facem acuma o părere prea clară asupra perspectivelor, noi asteptăm și verdictul pe care o să ni-l dea CSJ pe 25 ianuarie, anul viitor (n.r. 1993). Pentru mine și pentru cei implicați, cea mai mare grijă pe care o avem este ca această Curte Supremă de Justiție, care sigur își are încorporate acolo mințile luminate ale justiției românești, așa cum este și firesc să dea un verdict cât mai drept și pentru a face și pe această cale dovada militării pe linia unui stat de drept și a unei întronări realmente a puterilor legislative ale statului.

Grija de a nu spune vreun cuvânt nepotrivit care să dăuneze recursului a dus discuția lui Bobu cu reporterul până într-un punct imposibil de prevăzut. Emil Bobu a evitat până în ultima clipă și să dea vina pe Ceaușescu pentru situația în care ajunsese, dar și să se plângă de ceva. Sigurul lucru care i s-a părut necesar de transmis public a fost... o urare de anul nou pentru țară și popor.

Emil Bobu: Vă rog să transmiteți lucrătorilor care sunt în redacția dumneavoastră cele mai bune urări și, cum spun românii, ,,un an fericit” dumneavoastră, famililor dumneavoastră și celor dragi. Să puteți să aveți satisfacția în anul care vine să oglindiți în paginile ziarului cât mai multe realizări ale poporului nostru. Să avem satisfacția să constatăm o reală relansare a economiei naționale, o îmbunătățire a condițiilor de viață. Vom fi cu toții fericiți când vom constata acest lucru, și urez aceasta întregului personal al ziarului dumneavoastră.

În cele din urmă, Bobu a dat măsura incapacității de a-și asuma faptul că a fost parte dintr-un mecanism de control politic excesiv. Unul care adusese la disperare țara și poporul cărora acum le făcea cu seninătate urări de Anul Nou.

Emil Bobu: Vreau să vă marturisesc că nu înțeleg nici până acum condițiile concrete ale inculpării noastre. Este foarte greu de înțeles pentru că nu este nevoie să fii jurist, deși eu am avut satisfacția să absolv o facultate de drept, dar trebuie să vă spun că unele dintre hotărârile acestea m-au dezorientat, m-au derutat pentru că eu știu, totuși că sunt aici niște principii foarte clare și foarte precise în legătură cu vinovăția, inculparea și condamnarea cuiva.

A fost eliberat condiționat pe 18 iunie 1993 și s-a retras undeva la țară. Spre deosebire de alți membri ai camarilei ceaușiste, Emil Bobu a refuzat să mai apară în public.