Secretele din ambasada plutitoare a României. Bricul MIRCEA împlinește 75 de ani

Dana militară a portului Constanța. Fregatele Regina Maria și Regele Ferdinand dorm de-o parte și de alta a unui cheu, cât un stadion, spălat proaspăt de o ploaie rapace. Se asortează între ele, printr-un gri-marin care impune sobrietate. Miroase a vopsea, a motoare și a militărie încă de la barieră. „Sunt ca leii, numai că nu mai au colți și gheare. Au doar ochi și urechi”, îmi spune un bătrân ofițer de marină, care mă însoțește. În spate de tot este Bricul Mircea. Veghează înțelept și impunător către distrugătorul american „Donald Cook” care aspiră lacom, prin furtune uriașe, dintr-un tanc cu combustibil ce poartă o siglă alb cu roșu, a unei companii petroliere rusești.

Bricul este singurul viu din toată dana. Culorile galben și alb, ce-l îmbrăca, îl transformă, de la depărtare, într-un giuvaier cu pietre albe semiprețioase, opace, pe post de vele, sugrumate perpendicular cu catargul. Dar nu numai culorile îl umplu de viață, ci și agitația de la bord. Se țipă, se dau ordine, se dă cu mătura. Peste numai câteva ore bătrâna ambarcațiune nu va mai fi doar navă-școală. Trebuie să părăsească Constanța ca „ambasadă" a României. Bricul urmează să ia parte la un eveniment care i-ar fi năucit pe primii stăpâni ai Pontului Euxin: Regata Mării Negre – prima organizată vreodată, în cadrul căreia 16 de nave cu vele, din nouă state, se vor întrece prin forța vântului.

O „chestie” de nuanță

La bordul Bricului Mircea puntea lucește. Dacă nu ar fi sfârșitul lui aprilie ai spune că e acoperită de o pojghiță de gheață. Și sticlește atât de tare încât îți lasă senzația că abia ai călcat, fără să vrei, pe capacul unui pian, proaspăt ceruit. Un pian nemțesc chiar, pentru că acum trei sferturi de secol, pe 17 mai, bătrânul Bric era luat în primire de români, tocmai de la șantierul naval din Hamburg, Germania, în urma unei chete naționale. Astăzi este poate mai impunător ca atunci. Ca navă-școală a marinei militare românești a adunat un munte de amintiri și a oferit, la rându-i, mai mult decât atât cadeților dar și celor care au ajuns la bord cu un aparat de fotografiat în mână.

„Numele și prenumele, vă rog!”, mă întâmpină cadetul de serviciu, îmbrăcat la patru ace. Vis-a-vis de cabina de veghe, pe puntea centrală, între două uși de metal fără unghiuri ascuțite, sunt multe trese pe umeri. Comandantul navei, înconjurat de secund și ofițeri, se impune de la depărtare numai prin statură. Chiar dacă-i lângă catargul principal. Cu ochi ca de vultur, salută protocolar și dispune să fie pregătită pentru oaspeți cabina „Ofițer Superior 1”, una dintre puținele camere, în adevăratul sens al cuvântului, de la bordului vasului. La provă, în cazarmă, se doarme în hamace. Dimineața se strâng și în locul lor se montează și se demontează mese și bănci, de trei ori pe zi. „Este în primul rând o«chestie» de nuanță”, îmi explică mai târziu un student cum e viața din cazarma Bricului.

Cabina de ofițer are cel mult patru metri pătrați. E îmbrăcată cu un pat, o canapea, o masă, un dulap, o chiuvetă și un sfert de birou sub care se află un calorifer fierbinte . Spațiul este exploatat la maximum. Multe sertare răsar din locuri din care nu te-ai fi așteptat. Totul emană o aromă de șelac și metal, despre care marinarii cu experiență spun că este mirosul specific al oricărei nave.

Emoții, onoare și patrie

„Deșteptarea, Deșteptarea, Deșteptarea!”, se aude din boxa care cu o seară înainte arunca în cabină refrene ale unor cântece romantice, transmise de un post local de radio din Constanța. Este ora cinci și 30 de minute, iar o sonerie isterică ia locul vocii militărești care anunța trezirea. Afară, prin cele două hublouri, se disting cu greu siluetele macaralelor amorțite din dana comercială. Doar câțiva pescăruși răgușiți se aud prin ceața care e pe cale să se ridice. În câteva minute, prin viscerele navei, se aleargă.

Este o zi mare. Chiar și pentru cei mai vechi de la bord. Mulți studenți vor ieși pentru prima dată în larg, iar emoțiile, așa cum e firesc, se transmit. La ora șase este apelul. Personalul permanent al navei se aliniază pe punte, de-o parte și de alta a catargelor. Se face prezența și se împart sarcinile. Totul se termină abia când încep să-și facă apariția primii civili pe cheu. Majoritatea sunt rudele cadeților. Îmbrăcați în uniforme ochioase aproape toți se frământa și aruncă, pe furiș, câteo privire peste tribord în așteptarea apelului. Încet-încet forfota de pe Bric începe să se contopească cu cea de la bordul fregatelor vecine iar blițurile, care mătura navele militare, scad în intensitate, odată cu împrăștierea norilor.

Umbra sultanului

Printre cadeți se numără opt străini. Îi recunoști cu ușurința datorită uniformelor care fac notă discordantă între cele ale cadeților români. Printre ei, îmbrăcat din cap până în picioare în alb, cu pantofii ca oglinda, asortați la uniformă, este și Mustafa Atilla Türkan. Lucru de neconceput în urmă cu aproape 140 de ani, în plin Război de Independență cu Înalta Poartă, când alor noștri li se acriseră de strămoșii săi, după sute de ani de „turism de afaceri”, la nord de Dunăre. Cazon, Mustafa răspunde la apel „prezent” de-ai zice că-i român sadea. Are privire mândră și este puțin vorbăreț. La fel ca și conaționalul său, alături de care își face ucenicia pe Bricul Mircea.

Marina militară turcă nu are o navă-școală în adevăratul sens al cuvântului, cu toate că Ankara reprezintă o forță navală redutabilă în Marea Neagră și în Marea Mediterană. 150 de nave de război, la care se adaugă și cele șase submarine, par un adevărat Goliat în fața Forțelor Navale românești care numără în jur de 45 de nave și care nu se află toate, simultan, în serviciu. Astfel, e greu de înțeles cum cadeții turci au la dispoziție doar o ambarcațiune care aduce mai degrabă cu un pescador de dimensiuni ridicole . Din acest punct de vedere, marina militară românească este departe. Bricul Mircea permite la bord un echipaj de 200 de persoane din care mai mult de 120 studenți, fie ei și străini, ca-n cazul lui Mustafa.

"Mare ușoară!”

Fără ordin, totul încremenește brusc iar pe navă se distinge cu greu murmurul mulțimii curioase. Se aude doar vântul, preț de câteva zeci de secunde. „Ridicarea pavilionului și a marelui pavoaz!”, răsună puntea, la ora opt fix.

Pe Bricul Mircea ordinele se transmit prin boxe. Sunt multe la număr. Mai puțin în sala motoarelor, acolo unde nu-și au rostul din pricina zgomotului infernal. În fiecare incintă, chiar și la dușuri, există câte un difuzor.

Tot printr-o boxă se pune capăt momentului solemn iar studenții se împrăștie, pe pământ, între rude și prieteni. Se fac poze, tații își îmbărbătează fiii, se plânge. În 10 minute e plecarea, spre portul bulgăresc Varna. După figurile amare... sunt prea puține pentru cadeții care vor sta, pentru prima dată în viață, aproape o lună de zile pe mare.

O carte și o ciocolată sunt ultimele lucruri care ajung la bord, din mâna tremurândă a unui întârziat. A ratat momentul de „la revedere” iar iubita sa, una dintre cele trei studente aflate în echipaj, îi strânge mâna un moment, îngăduitoare, stând parcă pe poante de balerină, peste tribord. Își mărturisesc din priviri sentimentele în timp ce în jurul lor se aude, din zeci de guri, „Mare ușoară!”. Sirena Bricului anunță plecarea iar un remorcher tabagic desprinde lent, de cheu, bătrâna navă.

Bucătărie de „furtună”

La ieșirea din port miroase a mare, a pârjoale și a ciorbă de perișoare. La pupă, privind în zare poți să strângi întreaga dană militară a portului Constanța într-un pumn, cu tot cu cele două fregate, submarinul Delfinul și distrugătorul Mărășești.

Pe punte încep exercițiile.Cadeții urcă și coboară de pe catarge iar parâmele se transformă în colaci dichisiți, de jur-împrejurul navei. Totul se așază într-o ordine firească. Mai puțin în bucătărie unde, într-un haos organizat, se muncește pe brânci. În două ore trebuie hrănite peste 100 de guri, cu trei feluri de mâncare. Iar de acest lucru este responsabil Corneliu Dumitru, maistru bucătar de armată de 21 de ani . Este stăpân peste patru marmite imense, trei cuptoare, un malaxor și o plită cu patru ochiuri, fiecare de mărimea unei roți de mașină. Întreaga bucătărie poartă încă urmele unei emisiuni culinare care a transformat locul într-un adevărat câmp de bătălie, în urmă cu un an. „Cu ce avem aici am făcut și pizza și șaorma pentru echipaj. A fost mai greu cu lipiile, că a trebuit să le facem cu o noapte înainte”, zice mândru maistrul Dumitru, aruncând o mână de pătrunjel în ciorba de perișoare.

Dar bucătăria Bricului a putut mai mult decât atât. În 2004, când s-a plecat din Palermo, în primul marș peste Atlantic, nava a nimenrit în mijlocul unei furtuni de gradul nouă. Asta înseamnă, pe scara Beaufort, valuri de 10 metri și vânt de aproape 90 de kilometri pe oră. „Și atunci am făcut tot ciorbă, dar nu de perișoare”, își amintește, cu un zâmbet victorios în colțul gurii, bucătarul.

O oală imensă cu suc de roșii își face loc pe plită, lângă o tigaie-mamut în care se prăjesc gogoși. Peste umărul maistrului, prin hublourile bucătăriei, un dragor maritim salută Bricul. Pe punte nicio mișcare. Tot echipajul privește nostalgic către navă-școală.

„Chirurgul” lui Mircea

Furtuna din 2004 a pus la grea încercare atât Bricul, cât și echipajul său. Singurul ce-a avut de suferit a fost doar Mircea – galionul de la prova navei, ce-l întruchipează pe domnitorul care a ajuns cu stăpânirea Țării Românești până la „Marea Cea Mare”. Oceanul a rupt, lacom, așchii din el timp de patru zile, cât a durat urgia. Dar astăzi, după 10 ani, nu se mai vede nicio măcar o cicatrice. Atunci a ajuns ca nou pe coasta de Est a Americii de Nord, datorită lui Ion Stoian, șeful maiștrilor de la bord. „L-am reparat cu ce-am avut în magazie”, rememorează cel căruia întreg echipajul îi spune, în semn de respect, „preparatorul fizic”. A urcat la bordul Bricului în 1999, iar în prezent este cel mai vechi membru al echipajului. „Dacă Dumnezeu mi-ar da tinerețe, n-aș pleca de aici”, continuă el, făcându-și ordine pe bancul de lucru din atelierul de tâmplărie. Putea să iasă la pensie încă de acum trei ani, însă nici nu vrea să audă de acest lucru. „Mai am treabă aici”, încheie voios bătrânul maistru, în timp ce boxa din atelier ordonă cadeților, din nou, ocuparea posturilor de manevră. Afară, se înalță în depărtare Farul din Varna.

Pavilion românesc, în Cadrilater

Timona Bricului se răsucește spre tribord cu sunet agasant de pinion. Cu stația de emisie-recepție în mână, îmbrăcat într-un negru impunător, comandantul Gabriel Moise, scrutează, cu binoclul, malul bulgăresc și intrarea, păzită de stabilopozi, a portului Varna. Ordinele pentru cel care manevrează timona vin de sus, la propriu. Comandantul este urcat pe cabina de comandă, locul de unde poate observa întreaga navă și împrejurimile. Cu motoarele pe „foarte încet”, Bricul stârnește, doar la dezvăluirea catargelor cu velele strânse, o rafală de blițuri dinspre cheu. Este cel de-al nouălea velier de talie mare care ajunge în Varna, pentru a se alinia la startul Regatei.

De nicăieri răsare o navă-pilot a administrației portuare bulgărești, iar la bordul navei urca din mers un civil, îmbrăcat jumătate în roșu. Fiecare port din lume are astfel de specialiști care cunosc în detaliu căile navigabile locale și care secondează timona, la intrarea în dane. Comandantul comunică în engleză cu oaspetele de la bord, prin fraze cheie, scurte și eficiente.

Comandantul-gentleman

Acum 25 de ani, în vara lui 1989, cadetul Moise dormea în hamac, la prova navei, alături de câteva zeci de studenți, proaspăt intrați în academie. Era în anul I, stagiul de practică. „Viața se vede altfel din hamac, față de cușetă”, își aduce aminte actualul comandant. Ca să ajungă aici a plecat de jos. Iar în marinărie asta înseamnă că a plecat chiar de sub chilă. A fost pe rând scafandru de luptă, ofițer responsabil cu navigația și al doilea om pe o navă blindată, la Dunăre. Nu și-a imaginat vreodată că avea să revină la bord, după nouă ani de la absolvirea Academiei, în calitate de Secund. Era fix perioada în care Bricul era la reparat pe șantierul naval de la Brăila. Moment care îl face astăzi să se numere printre cei trei membri ai echipajului care au văzut nava dezbrăcată de secrete .

În 2006, la doar 36 de ani, a devenit cel de-al treisprezecelea comandant al Bricului, iar predecesorul său i-a oferit un fluier - un obiect-simbol care a stat pe același birou, preț de aproape 30 de ani. „Înainte, demult, pe corăbii, ordinele se dădeau cu fluierul. Exista un cod de semnale. Cu fluierul se ridicau velele, cu fluierul se coborau. Îl folosesc tot timpul și recunosc că am mare grijă de el”, spune, oarecum crispat, strângându-l în pumn. Respectul pentru istorie are corespondent și în relația cu echipajul. Comandantul s-a impus de-a lungul anilor prin profesionalism și, mai ales, prin așa-numita politețe militară. Când vorbesc despre el, subalternii îi spun „gentlemanul”, pentru că „orice problemă ai avea... el vine cu două soluții - ambele în avantajul tău”, îmi explica cu puțin timp înainte un membru din echipajul permanent al navei. “Politețea militară trebuie să fie și de sus în jos. Aici, la bordul Bricului, e verificată de ani buni treaba asta”, încheie comandatul.

Regata din „Putinus Euxin”

Comandantul Moise comunica greu, prin pilotul de la bord, cu căpitanii celor două remorchere care preiau Bricul de la intrarea în port. Un sunet de sirenă, parcă venit din pieptului vreunui pahiderm, dezmorțește întreaga Varnă și se izbește, instantaneu, sub formă de ecou, de frunțile celor de pe punte. În port e aglomerație iar remorcherele torc leneș, lipite de coca navei. Bricul este întors, fără grabă, cu prova către far. 40 de minute durează până când se aruncă bandulele și se lasă ancoră. Timp în care amiralul Vergil Chițac, cel care comandă marșul Bricului, și care păstorește totodată studenții de la bord, privește către celelalte veliere ce dorm, legănate de valuri. „E cel mai frumos de-aici, așa-i?”, zice puțin emoționat, inspirând aerul rece de seară, care cuprinde puntea. Bricul Mircea este, pe bună dreptate, cea mai „senină” ambarcațiune din cheu. În față este velierul rusesc Mir, vopsit într-un albastru spoit, iar în spate încă șapte, dintr-un total de 16 ambarcațiuni înscrise la Regată, nu foarte ochioase, toate sub pavilionul Moscovei. Între ele și Nadezhda care, la ordinul lui Vladimir Putin, s-a prezentat la Regata din Marea Neagră, lăsând în urmă portul Vladivostok, de pe malul Pacificului, încă din luna februarie .

O liniște apăsătoare se lasă în port, odată cu amuțirea motorului. Soneria navei, spânzurată de tocul cabinei de veghe, se agită iar. Semn că nava nu mai este în mișcare. Prin boxe se ordonă, sec, închiderea tuturor hublourilor de la babord. Mâine este din nou o zi importantă. Bricul se transforma în ambasadă, și nu trebuie să arate asimetric pe partea vizitatorilor.

Ambasada plutitoare a României

La ora șase dimineața puntea este spălată de două ori. Și nici măcar nu este lăsată să se usuce de bună-voie. Manevrate cu dibăcie de doi studenți, niște lame de cauciuc, cu cozi ca de mop, o lasă zvântată în bătaia soarelui care stă să se ridice .

Cadeții sunt îmbrăcați de gală. E și firesc. Fiecare dintre ei, prin rotație, se va transforma în ghid al navei. „Și-a câștigat numele și renumele de ambasadă a României. De fiecare dată când ajunge într-un port este plin(n.r. - Bricul) de vizitatori”, explică amiralul, anticipând numărul impresionant de curioși care aveau să urce la bord, în următoarele ore. Nu este la primul marș de acest gen și cunoaște în detaliu efectele pe care le produce prezența lui Mircea în porturile lumii. Efecte care sunt cu atât mai electrizante în rândul românilor rătăciți prin lume. „Erau emoționați, fără îndoială, când călcau pe o bucată din România. Dragostea de țară rămâne...”, își amintește comandantul marșului de escalele făcute în trecut, pe diverse continente.

În cei 75 de ani, bătrânul Mircea a primit nenumărați vizitatori la bord. Dar cei mai mulți au fost cu certitudine după 1989, când nava a părăsit mai des Marea Neagră. Cum un marș costă de la câteva mii de dolari până la zeci de mii, în funcție de distanță, Ceaușescu i-a limitat autonomia doar la apele teritoriale ale României, după anii '70. „Să știți că navele astea școală sunt ca vinul: cu cât sunt mai vechi cu atât sunt mai bune”, continuă amiralul făcând referire la velierul rusesc Sedov, ambarcațiunea-senior a Regatei, mai bătrână cu 18 ani ca Mircea.

O regulă nescrisă spune că în viitorul nu foarte îndepărtat Bricul va deveni navă-muzeu, iar locul, așa cum ar trebui să fie normal, îi va fi luat de un nou velier-școală. Și cu puțin noroc, unul conceput și realizat chiar aici, în România. „Șantierul naval de la Galați a construit recent o navă-școală pentru statul Oman. Se poate ca noi să construim un bric, fără discuție!”, încheie amiralul cu o urmă de optimism în voce. Până atunci însă, Mircea mai are de străbătut multe mări și mai are de școlit câteva generații de cadeți. Iar acest lucru îl face să reprezinte pentru marină militară românească, la propriu dar și la figurat, o navă albă pentru zile negre. Întocmai ca înaintașul său.

Carte de excelență

*peste 300.000 de mile marine parcurse în 75 de ani.

*peste 100.000 de mii de vizitatori primiți la bord, în porturile din întreaga lume.

*peste 6.000 de cadeți instruiți.

Știați că...

...Bricul Mircea nu este de fapt un bric? Numele i-a rămas de la predecesorul său, construit în totalitate din lemn, care a servit marinei militare românești timp 50 de ani, până în anul 1932. Vechea navă-școală a fost confiscată și returnată, ulterior, de sovietici. Actualul Bric Mircea este o navă tip barc clasa A, construită din metal.

...pentru navigația „tradițională” Bricul folosește 23 de vele, adică aproximativ 1800 de metri pătrați de pânză?

... în prezent navă-școală Mircea mai are patru „surori”: Eagle – sub pavilion al S.U.A., Gorch Foch – sub pavilion al Germaniei, Sagres – sub pavilion al Portugaliei și Tovarisci – sub pavilion al Rusiei?

... vechiul Bric Mircea a transportat, într-o casetă din argint aurit, inima reginei Maria, la reședința Casei Regale din Balcic?

Intră și in GALERIA FOTO pentru a vedea mai mult imagini cu BRICUL MIRCEA!