Un fost jucător la grupele de juniori de la AC Milan și Benevento s-a sinucis la vârsta de doar 20 de ani. Tragedia a avut loc vineri iar trupul neînsuflețit al lui Seid Visin a fost găsit chiar în apartamentul său.
Fotbalistul se născuse în Etiopia și a fost adoptat în Italia încă din copilărie. El mărturisise într-o scisoare publicată de presă și trimisă atât prietenilor cât și psihoterapeutului său coșmarul prin care a trebuit să treacă din cauza prejudecăților rasiste din societatea italiană.
Iată scrisoarea lui Seid Visin:
„Oriunde aș merge, oriunde aș fi, simt pe umerii mei o greutate ca a unui bolovan. Simt greutatea privirilor sceptice, dezgustate, temătoare și pline de prejudecăți ale oamenilor.
Nu sunt un imigrant, am fost adoptat când eram copil. Înainte să crească numărul imigranților simțeam, cu puțină aroganță, că oamenii mă iubeau. Oriunde eram, oriunde mergeam, toată lumea se uita la mine cu bucurie, iubire și curiozitate. Acum, se pare că totul este întors pe dos. Ochilor mei li se pare că a venit iarna, cu vehemență, fără avertizare, într-o zi senină de primăvară.
Acum câteva luni mi-am găsit un loc de muncă, pe care l-am părăsit pentru că mulți oameni, în mare parte vârstnici, au refuzat să fie serviți de mine, de parcă nu mă simțeam deja inconfortabil. Ceva s-a schimbat de mine, parcă mi s-ar fi creat anumite automatisme în cap. Parcă mi-ar fi rușine că sunt negru, parcă îmi era teamă să nu fiu confundat cu un imigrant, parcă aș fi vrut să demonstrez oamenilor care nu mă cunoșteau că sunt ca ei, că sunt italian, că sunt alb.
Când eram cu prietenii mei, mă puneau să fac glume proaste despre negri și despre imigranți. Am spus de față cu negri că nu sunt rasist, ca și cum aș sublinia că nu sunt unul dintre ei. Singurul lucru care domina era frica, frica de ura pe care am văzut-o în ochii oamenilor față de imigranți, frica de disprețul pe care l-am simțit în vorbele oamenilor.
Cu aceste cuvinte crude, amare, triste și dramatice nu vreau să cerșesc milă, ci doar să-mi reamintesc stresul și suferința pe care le trăiesc sunt doar o picătură de apă în comparație cu oceanul de suferință pe care o simt acei oameni cu demnitate, care preferă să moară decât să ducă o viață în mizerie și iad”.
