Într-o țară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viață păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupești buni, ea nu vedea cu duhul. Era oarbă sufletește și, din pricina aceasta, ducea o viață ticăloasă. Ducând o asemenea viață, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Și și-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, niște vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns: -"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învățătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeți pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!
