Cozmin Gușă: Ordinea mondială a fost zdruncinată iremediabil după 11 septembrie 2001

Acum 16 ani, în după-amiaza de 9/11/01, mă aflam în fostul birou din Kiseleff 10 al lui Ion Iliescu, transformat ad-hoc în ministudio de televiziune. Din poziția mea de secretar general al PSD, eram beneficiarul unui training media oferit de către doi consultanți americani, ce veniseră la București aureolați de strategia câștigătoare în alegerile din Rusia a proaspătului înființat partid a lui Vladimir Putin, Edinstvo, sintetizată într-o apariție editorială de mare succes, ”Dancing with the Bear”. Deși nu ar fi trebuit să fim deranjați vreo trei ore, apariția intempestiv/ disperată a directoarei de cabinet, ne-a dat posibilitatea să urmărim live pe CNN atacurile teroriste asupra ”Gemenilor”, prăbușirea acestora. Aveam 31 de ani, eram politician începător, perplexitatea mea ulterioară (chiar și a prietenului, prin a cărui aport relațional veniseră americanii în Kiseleff) a fost o consecință firească a teribilului eveniment. Surpriza mare a venit de la cei doi consultanți, care prin reacțiile și discuțiile imediate, mi-au sugerat că inițiații sistemului de putere globală așteptau de fapt un asemenea gen de eveniment unghiular, dar nu chiar atunci și nu chiar așa. Ceva similar reacției cunoscătorilor români din decembrie 1989 în fața loviturii de stat și a uciderii cuplului ceaușist… Celebra scrisoare deschisă a lui Putin către Bush din ziua următoare, în care-l apela pe președintele SUA cu ”frate George”, nu m-a clarificat mai mult despre eveniment, dar mi-a sugerat clar că ceea ce avea să urmeze în politica mondială nu mai putea fi citit în cheia clasică, nimic nu mai avea să mai fie predictibil în relațiile internaționale pentru politicieni, ci doar pentru un grup foarte restrâns de inițiați. Și așa a fost…

"Războiul preventiv, implementat urgent în strategia de securitate a SUA, a forțat rapid înțelegerea faptului că structura relațională în mediul internațional devenise de tip unipolar, Hegemonul American urmând să decidă discreționar arhitectura de putere în zonele de interes geopolitic. Doar că, această unipolaritate de tip războinic, în loc să subordoneze orientarea statelor cu pretenții de ”mare putere”, le-a redeșteptat în schimb instinctul de conservare, generându-le contrareacții ample, discrete și dezvoltate pe termen mediu, cu alianțe construite ad-hoc pe principiul complementarității militaro-economice: Organizația pentru Cooperare de la Shanghai - OSC, născută chiar în 2001 în urma unei înțelegeri ruso-chineze, și dezvoltată exponențială de atunci, respectiv consolidarea relaționării bilaterale germano-rusești, cu interconectări cvasiimposibil de destructurat azi, sunt doar două proiecte, care au mînat după 2001 ordinea mondială de tip unipolar, aducându-ne azi în fața unei multipolarități înțeleasă bine de către cunoscători, aproximată descriptiv printr-o bipolaritate de tip euratlantism versus eurasiatism.

Încerc o schematizare a stării curente a puterilor geopolitice cu relevanță și interese pentru zona noastră: 

SUA - în regresie de putere azi, augmentată și de megarăzboiul intern generat de alegerea lui Donald Trump, rămâne în orice caz hegemonul dominant, lider al complexului militaro-economic , complex despre care azi au înțeles mai mulți că dirijează deciziile majore în politica mondială; după mandatele lui Obama, care au avut rolul să-i golească rezervorul de respect public în multe regiuni ale globului, este limpede că SUA își caută rapid strategii și aliniamente geopolitice care să-i perpetueze avantajul statutului hegemonic, generator de resurse și piețe, indispensabile standardului de viață ridicat la care americanii nu mai pot renunța (Brexitul și repoziționarea ulterioară a Marii Britanii la comandă Washingtonului, este doar un exemplu).

Rusia - deținând împreună cu SUA peste 90% din arsenalul nuclear actual (restul împărțit între alte 7 țări, Franța, China, Marea Britanie, Israel, India, Pakistan și Coreea de Nord), joacă cu precizie cartea bilateralismului, oferindu-se ca partener în proiecte de dominanță geopolitică cu complementaritate economico-militară, spre exemplu cu China pentru strategia eurasiatică, respectiv cu Germania pentru strategia ”Marii Europe”, plus multe alte parteneriate secundare în zone mai îndepărtate de noi; marea problemă care era lipsa respectabilității internaționale, generată de autotarismul cu tente dictatoriale ale regimului lui Vladimir Putin, i-a fost rezolvată Rusiei indirect de către ”lumea civilizată” , ce a cauționat facil multe alte regimuri neconcordanțe cu democrația și economia de piață, cu exemplul binecunoscut al susținerii regimului Erdogan, unde atât SUA cât și Germania au renunțat la criteriile de evaluare specifice unor democrații liberale.

Germania - joacă în mod clar cartea ”hegemonului european” și după alegerile interne din această lună, va rescrie proiectul UE într-un fel net favorabil economiei germane, cu concesii minimale oferite din start doar partenerului francez; himera armatei europene, servită public mai ales de către germanofilul Jean-Claude Juncker, este doar un pretext de dezbatere publică ce are rolul să ușureze reinventarea armatelor naționale în spațiul european, cu prioritatea achiziționării de tehnologie și armament europene, care este de fapt esența înțelegerii actuale franco-germane (cu mențiunea că parteneriatul tacit SUA-Rusia ce le asigura acestora dominația nucleară va limita înarmarea europeană la un nivel minor).

Franța - establishmentul francez pare că s-a trezit și va juca major în geopolitica mondială, după o perioadă de regresie accentuată, ce are ca reper inițial mediatizatul eveniment al arestării în SUA a prezidențiabilului Dominique Strauss-Kahn, de care Sarkozy se temea, dar Franța avea nevoie de el; dacă regimul Macron va juca ofensiv cartea dublării ofertei americane de tehnologie militară și armament, rolul Franței la masa marilor decidenți va crește simțitor în următoarea perioadă.

China- la fel cum rușii și-au PROFILAT putinismul ca pe un regim greu de priceput de către euratlantiști, dar performant și predictibil în jocul de putere geopolitic, chinezii și-au profilat la rândul lor regimul dictatorial al Partidului Comunist Chinez, ca pe o nevoie intrinsecă a stabilității interne vitale celui mai mare popor al lumii, stabilitate-garant al prosperității companiilor multinaționale vestice ce-și bazează producția și megaprofitul pe costul redus al forței de muncă chinezești; ofensivă (inclusiv la nivel european!) exporturilor de produse vândute direct de către companiile chineze, dublată de investiții majore industriale și de infrastructură pe ”teritoriile ce importă chinezește”, este noua strategie vizibilă prin care China câștigă major influență economică, apoi va obține în mod consecutiv acces la macrodeciziile statale, după modelul patentat deja în țările noastre de către companiile multinaționale din spațiul euratlantic.

În planul nostru regional, putem desluși mai simplu acum acțiunile puterilor dominante, rezultate inclusiv din prezentarea succintă de mai sus. Multe acțiuni sunt deja demarate și pot fi ”citite” fie din poziționarea unor actori geopolitici minori (Ungaria sau Bulgaria), fie din opțiunile exprimate ale unor actori statali fără obligații organizaționale de tip NATO-UE, nealiniați în mod tradițional (țări din fosta Iugoslavie). Ar fi de analizat serios în perspectiva relevanței regiunii pe harta interacțiunilor politice majore doar vechiul proiect de inspirație poloneză, ”Intermarium”, transformat azi în ”Inițiativa celor 3 mari”, ce pare să fie singurul format de grup ce-ar putea mobiliza atenția și efortul hegemonilor actuali spre negociere și parteneriat cu zona; lipsa unui factor coagulant de tip mercantil sau tradițional ce să anime mai puternic cele 12 țări UE participante (cu Polonia și România actorii geopolitici dominanți), este motivul pentru care deocamdată nu avem nici un proiect desenat, nici pași inițiali de parcurs pentru o înțelegere agreată; șansa ar fi că administrația Trump să genereze rapid un mediu instituțional de lucru, pentru ca altfel, țările vizate de proiectul celor 3 mari, vor rămâne fie spectatori neimplicați pentru următoarele 6 luni ai iminentelor alegeri fără surprize din Germania, China, respectiv Rusia (care, pe principiul echipa învingătoare nu se schimbă, vor perpetua triada câștigătoare a conjunturilor ultimului deceniu, Putin – Merkel - lider PCC), fie aceste țări vor deveni beneficiarele unor înțelegeri bilaterale fundamentate economic rapid cu vreuna din marile puteri menționate, bilaterale ce vor avea rolul să tulbure și mai mult posibilă coeziune regională, implicit și predictibilitatea jocului economic în zona noastră.

În final, despre România, doar două întrebări retorice:

Câți dintre decidenții actuali pricep cu adevărat ce se întâmplă acum în geopolitica lumii, spre a racorda strategiile noastre într-un fel pragmatic și generator de avantaje?

Iar, dintre cei care pricep, cine are dorința și curajul să acționeze și într-alt fel decât cel tradițional (adică și laș și egoist), ce le-a conservat până acum funcțiile și integritatea personală, într-o țară ce s-a scufundat major sub spectrul neputinței colective a cetățenilor săi?

Sursa: tracknews.ro