Băutura în vremea războiului. Ce și cum beau soldații?

Un imperiu al ginului

Ginul și apa tonică au fost cucerite de armata Companiei britanice a Indiilor de Est și, la fel ca multe alte „băuturi de război”, au apărut în urma unor experimente în scopuri medicinale. În India, precum și în alte regiuni tropicale, malaria constituia una dintre cele mai mari și mai persistente probleme. În anii 1700, s-a descoperit un leac pentru a trata boala – chinina – substanță care ridica problema gustului puternic amărui. Ofițerii britanici din India de la începutul secolului XIX au început să adauge un amestec de apă, zahăr, lime și gin peste chinină pentru a face medicamentul mai plăcut la gust. Astfel, cocktailul de gin și apă tonică a devenit o băutură-simbol a Imperiului Britanic.

Militarii britanici au fost cei care au dus preparatul în cluburi, așa că, în timp, cocktailul a fost învăluit de aburii eleganței și distincției. Aproximativ 75 de ani mai târziu, premierul britanic Winston Churchill confirma rolul său în salvarea „mai multor vieți decât toți doctorii din Imperiu”.

Din moment ce nu mai este folosit ca un remediu împotriva malariei, apa tonică din zilele noastre conține mai puțină chinină, este, de obicei, îndulcită și, prin urmare, este mai puțin amăruie decât cea din vremea raj-ului britanic.

Lupta cu zaiafeturile din Blighty

În vreme ce bărbații Marii Britanii trăgeau câte-o dușcă de coniac pentru a-și întări nervii prin tranșeele Marelui Război, acasă, soțiile lor aranjau putinile într-o manieră mai mult decât obișnuită. Guvernul era îngrijorat, în special, cu privire la cantitățile de alcool consumate de muncitoarele din domeniul armamentului. Într-o inspecție în patru pub-uri londoneze s-a descoperit că într-o oră, într-o sâmbătă seara, alcoolul era consumat de 1.483 de bărbați și de 1.946 de femei. „The Times” relata că „nu conștientizăm cu toții creșterea consumului de alcool ce s-a produs printre mamele următoarei generații, dar o putem considera o situație sumbră, amenințătoare pentru civilizația noastră.”

În ianuarie 1915, Lloyd George pretindea că Marea Britanie „lupta cu germanii, austriecii și băutura, și din câte văd, cel mai mare dintre acești dușmani este băutura”. În același an, guvernul britanic a decis să pună punct situației. A fost dat un „ordin împotriva cinstirii” prin care se cerea ca orice băutură comandată să fie plătită de persoana căreia aceasta îi era destinată. Pedeapsa maximă pentru încălcarea acestei reguli guvernamentale era închisoarea pe o perioadă de șase luni. „The Spectator” a sprijinit legislația, susținând că era un obicei al claselor muncitoare să cumpere o băutură pentru „cunoștințe întâlnite întâmplător, fiecare dintre ei trebuind, atunci, să dea o băutură tuturor celorlalți”. Se credea că această măsură va „elibera sute de mii de bărbați dintr-o tiranie socială costisitoare și nesăbuită”.

Ordinul a fost aplicat cu rigiditate. La 14 martie 1916, “The Morning Post” anunța: “Ieri, în Southampton, Robert Andrew Smith a fost amendat pentru a-i fi cumpărat soției un pahar de vin într-o cârciumă din zonă. Acesta a relatat că soția i-a dat șase penny pentru a plăti băutura ei. Doamna Smith a fost amendată și ea cu un pound pentru a fi consumat băutura, iar Dorothy Brown, barmanița, cu cinci pound pentru a fi vândut băutura intoxicantă, contrar reglementărilor Comisiei de Control a Băuturilor Alcoolice (Liquor Control Board).”

Whiskey-ul, pe cale de dispariție

Whiskey-ul a fost folosit în timpul Războiului Civil american ca stimulent pentru soldații răniți, însă, pe măsură ce războiul a progresat, iar numărul victimelor a crescut, proviziile au scăzut dramatic. După un control la cel mai apropiat punct de ajutor, soldații răniți erau transportați la un spital în afara câmpului de luptă, unde li s-ar fi putut administra alți stimulenți și medicamente pentru ameliorarea durerii, după necesități. Însă, întrucât acești stimulenți începuseră să dispară în mod misterios, unii dintre chirurgi și intendenți au fost dornici să investigheze chestiunea. O astfel de intendentă grijulie a fost Phoebe Yates Pember de la Spitalul nr. 2 din Chimborazo, din vârful Dealului Chimborazo, de la periferia vestică a orașului Richmond, Virginia.

Continuarea pe historia.ro.