Tezele din Iulie, punctul de cotitură al regimului Ceaușescu
În 1965, când Ceaușescu vine la conducerea Partidului Muncitoresc Român[1], se observau deja semnele unor schimbări în direcția pe care o lua comunismul românesc. Poate cele mai cunoscute două evenimente care atestă "noul val" sunt cele care marchează anul 1964: 1) așa-zisa declarație de independență din aprilie 1964, care urmează complicării relațiilor României cu comunitatea CAER; și 2) eliberarea deținuților politici, semn că regimul se simțea suficient de încrezător încât să permită eliberarea din închisoare (dar nu și încetarea urmăririi) vechilor opozanți considerați periculoși.
După toate mărturiile, în primii ani Ceaușescu dădea semne că va urma linia de deschidere începută de predecesorul său și că era dispus să accepte o modernizare/democratizare (în limite socialiste) a regimului. În acest context se plasează accentul pus pe conducerea colectivă, „democratică”, din primii ani. Astfel, în perioada august 1965 – decembrie 1967, conducerea partidului este asigurată de un trio: Secretarul General (Ceaușescu), Președintele Consiliului de Stat (Chivu Stoica) și Premierul (Ion Gheorghe Maurer)[2]. Această fațadă a conducerii colective nu a fost însă decât atât: o fațadă temporară care i-a oferit lui Ceaușescu timpul necesar pentru a instrumenta viitoarea îndepărtare din funcții a vechilor tovarăși și concentrarea puterii în mâinile sale.
Această perioadă coincide cu ceea ce istoricul Vlad Georgescu a numit anii „relaxării ideologice”, în care a existat o „politică de relativă liberalizare, descentralizare și destindere internă”[3]. Tocmai din această perspectivă, a anilor așa-ziși liberi, perioada care urmează va fi percepută drept o întoarcere bruscă la stalinism, la dogmatismul tipic anilor '50 și, în plan politic, la conducerea autoritară. În ce măsură însă putem vorbi de o adevărată liberalizare? A existat ea cu adevărat? A fost atât de neașteptată schimbarea din 1971? Sau existau încă din anii 1965-1970 semne care arătau că Nicolae Ceaușescu, noul lider comunist în care multe persoane (inclusiv de orientare anticomunistă) și-au pus speranța (mai ales în 1968), nu a fost niciodată un comunist reformator, adept al liberalizării, ci doar un simplu succesor al stalinismului?
Așadar, din perspectiva ideologiei și a culturii, în anii 1965-1970 a fost percepută o liberalizare, o relaxare a frâului ideologic, atât asupra creațiilor artistice, cât și a celor științifice, în domeniul istoriei. Același Vlad Georgescu atribuie această relaxare unui anumit dezinteres oficial pentru istorie și istoriografie[4], care permite istoricilor, odată dispărută supravegherea foarte atentă, să abordeze teme noi, să scrie mai liber, să plece în străinătate la evenimente internaționale de profil etc[5]. Lucian Boia, tânăr istoric la vremea respectivă, afirmă însă că și în domeniul cultural-ideologic, ca și în cel politic, liberalizarea a fost doar o iluzie: „lanțul a devenit ceva mai lung, atât de lung încât unii nu l-au mai observat sau nu au mai vrut să-l observe, dar el nu a fost rupt.”[6]
Originile Tezelor din Iulie
După 1990, s-a discutat mult pe tema redogmatizării culturale impuse de Ceaușescu în 1971, cu atât mai mult cu cât fenomenul a părut și mai pronunțat după așa-zisa liberalizare a anilor 1965-1971. Una dintre cele mai răspândite teorii este cea privind influența semnificativă a turului asiatic făcut de Ceaușescu în perioada 9-24 iunie 1971: conducătorul României vizitează atunci Republica Populară Chineză, Republica Populară Democrată Coreeană, Republica Democrată Vietnam și Republica Populară Mongolia. Astfel, discursul din 6 iulie vine la doar două săptămâni după întoarcerea din Asia, unde – s-a spus – Ceaușescu ar fi rămas impresionat de cele văzute în China și Coreea de Nord.
O a doua teorie, răspândită chiar de către oameni din cercul interior al conducătorului, precum Dumitru Popescu sau Paul Niculescu-Mizil, propune că Tezele din Iulie au fost o reacție la conflictul cu sovieticii. Pentru că Ceaușescu continuase linia de depărtare de Moscova începută de Dej și dusese lucrurile chiar mai departe, în 1968, reafirmarea controlului ideologic ar fi fost o măsură de a le arăta liderilor de la Moscova că, în pofida fațadei antisovietice, conducerea de la București rămâne fidelă liniei comuniste și că nu se va îndepărta de socialism.
În fine, există și o a treia posibilitate, care pornește de la premisa că, de fapt, nu anul 1971 este momentul-cheie în schimbarea ideologică. Teza pe care o propunem este că redogmatizarea impusă începând cu 1971 a fost o reacție la ce s-a întâmplat în Cehoslovacia în 1968, adică modul prin care Ceaușescu a acționat pentru a preveni o liberalizare periculoasă așa cum avusese loc în timpul Primăverii de la Praga, liberalizare care, după cum știm, s-a soldat cu invazia sovietică și înlocuirea conducerii cehoslovace reformiste. Așadar, după ce în primii ani de conducere, pe plan cultural fusese permisă o oarecare liberalizare, Ceaușescu își dă seama că dacă acest proces va continua, el se va întoarce, la un moment dat, împotriva sa, prin slăbirea regimului. Tezele ar fi, așadar, o măsură de protecție, atât pe plan intern (împotriva contestării), cât și pe plan extern (împotriva amestecului sovietic).
i. Vizita în Asia: cât de mult l-a influențat pe Ceaușescu?
Primii ani de conducere ai lui Ceaușescu au adus o apropiere a relațiilor dintre România și China, pe fondul direcției antisovietice duse de ambele țări (China mai mult, România mai puțin) și a apropierii ambelor state de inamicul comun al URSS, Statele Unite. Se ajunge, așadar, la contacte politice și relații economice mai strânse[7]. Un pas important în această direcție a fost vizita planificată de liderii comuniști de la București în China pentru vara anului 1971, integrată turneului asiatic al lui Ceaușescu. Astfel, vizita în China a fost, de departe, cel mai important moment al turneului și, se poate argumenta, cel care a avut cea mai mare influență asupra lui Ceaușescu. Liderul român a văzut cu ochii săi rezultatele Revoluției Culturale chineze, modelul cultului personalității și tipul de activități de masă (parade și spectacole cu zeci de mii de oameni) organizate de P.C. Chinez, și se pare că aceste lucruri l-au impresionat.La întoarcerea din Asia, în cadrul unei ședințe a Comitetului Executiv al CC, el va declara că tovarășii chinezi „au făcut o cotitură revoluționară și într-adevăr se poate vorbi de revoluție culturală. Au dat la o parte – poate prea brusc, dar după părerea mea au făcut bine – toate aceste mentalități mic-burgheze și au luat-o de la capăt. Toată activitatea lor culturală, de balet, de teatru, a fost pusă pe baze revoluționare. Au spus așa: aici nu vrem în nici un fel să pătrundă concepțiile burgheze.”[8] De asemenea, Ceaușescu povestește că a fost impresionat de rezultatele economice ale Chinei, mai ales de faptul că toate realizările lor au fost făcute prin muncă proprie, fără importuri și fără contribuții străine, idee care va apărea și în discursurile din 6-9 iulie.
Continuarea pe historia.ro