HISTORIA: Cele mai bine păzite secrete ale celui de-Al Doilea Război Mondial
"Dominaţia germană este necesară în scopul asigurării Germaniei cu livrările poloneze de produse agricole şi cărbune. În ce priveşte Ungaria şi România, ele aparţin indiscutabil spaţiului vital al Germaniei" de Adolf Hitler.
Cartea care face obiectul acestei recenzii a apărut la editura Random House din New York City sub titlul „Roosevelt’s Secret War-FDR and World War Espionage” de Joseph E. Persico.
Despre această carte fostul ministru de Externe american, Colin Powell, spunea următoarele: „Exact când se credea că nu mai este nimic de aflat despre preşedintele Franklin Roosevelt, Joe Persico a descoperit un domeniu complet nou: implicarea lui Roosevelt în spionajul celui de-Al Doilea Război Mondial. Am început citirea acestei cărţi pentru că autorul ei era un amic şi un colaborator, dar, odată începută lectura nu am mai putut să o pun deoparte.”
Atacul de la Pearl Harbour n-a fost o surpriză
Aceasta este a noua carte publicată de Persico până acum şi se bucură de un mare succes la publicul de toate orientările, pentru că aduce la lumină multe aspecte inedite despre Franklin Delano Roosevelt (FDR) şi vremea sa. De exemplu, autorul demolează legenda insuflată americanilor că atacul Japoniei contra portului Pearl Harbour ar fi fost o surpriză pentru Casa Albă.
La pagina 151 autorul arată că pe lângă Roosevelt, şi directorul FBI, Edgar Hoover, avea în mână probe solide care indicau pregătirile japonezilor de atacare a bazei navale americane de la Pearl Harbour. Sursa acestor documente solide era un spion dublu, Dusko Popov, faţă de care Hoover avea o repulsie viscerală, sentiment care în combinaţie cu o manipulare superficială a documentelor furnizate de spion au condus la un act criminal: netransmiterea de către FBI a acestor informaţii către Roosevelt sau către orice alt ministru din guvernul SUA. Dar acest incident nu îl exonerează pe FDR de răspundere pentru cei 2.403 americani ucişi şi 1.178 de răniţi la Pearl Harbour.
Independent de informaţiile deţinute în secret de FBI, Roosevelt citea la ora aceea telegramele cifrate trimise de guvernul Japoniei către ambasadorii japonezi la Washington şi Berlin, pentru că Marina Militară a SUA reuşise să spargă codul japonez de comunicaţii externe ale Japoniei.
Pe toată durata războiului mondial, preşedintele american a citit constant corespondenţa ambasadorului japonez la Berlin, generalul Oshima, cu şefii săi de la Tokio. Hitler se confesa frecvent generalului Oshima pe care îl simpatiza, în detrimentul celorlalţi ambasadori acreditaţi la Berlin de aliaţii Germaniei. În acest mod, la Casa Albă s-a aflat despre decizia lui Hitler de a ataca URSS pe când „Planul Barbarossa“ nici nu era finalizat încă.
Autorul cărţii demonstrează convingător că FDR a păstrat secret iminentul atac japonez contra bazei de la Pearl Harbour deoarece el avea nevoie de un asemenea act de război pentru a scoate America din starea de izolaţionism şi de ostilitate făţişă contra războiului care izbucnise în Europa la 1 septembrie 1939.
Dezastrul de la Pearl Harbour a ridicat pe americani în picioare ca pe un singur om! Restul este istorie.
În luna mai 1942, Adolf Berle, un jurist din cercul intim al lui FDR, a notat în jurnalul său personal următoarele gânduri exprimate de preşedintele SUA după ce luaseră prânzul împreună: „FDR zice că nu s-ar supăra prea tare dacă ruşii ar lua un teritoriu semnificativ de mare; ei ar putea avea republicile baltice, estul Poloniei şi poate Bucovina şi Basarabia” (pag.195).
Aceste concesii teritoriale reprezintă o contradicţie flagrantă a principiului de autodeterminare a naţiunilor exprimat public anterior de preşedintele SUA prin Declaraţia Cartei Atlanticului. La 10 iunie 1940, Roosevelt declara public: „America va oferi opozanţilor forţei brute resursele materiale ale acestei naţiuni”. Cuvinte frumoase, dar ignorate de nazişti, care aveau sub arme 6,8 milioane de soldaţi faţă de 504.000, cât aveau americanii atunci, adică mai puţin decât armata Elveţiei!
Ar fi dus-o mai bine România sub nemţi?
Un alt aspect secret dezvăluit de această carte este conţinutul exact al negocierilor subterane de pace dintre URSS şi Germania nazistă din timpul războiului. Prinţul Wied, ambasadorul lui Hitler în Suedia, a trimis o propunere de pace la Moscova în perioada bătăliei pentru Stalingrad, iar von Papen, ambasador în Turcia, a transmis şi el o propunere rusească de pace lui Hitler în luna mai 1943.
Esenţa propunerilor sovietice era: „Germania putea să preia jumătate din ţările baltice din nord-estul Prusiei; Polonia să fie împărţită conform graniţelor din 1939; URSS să ceară întreaga coastă până la Marea Neagră, inclusiv Gurile Dunării, şi să continue aşa până la Constantinopol şi Salonic, precum şi un port la Marea Adriatică” (pag. 326).
Liderii nazişti au primit, analizat şi dezbătut propunerile lui Stalin şi este fascinant de citit rezultatul acestora: „Ribbentrop şi Goebbels au fost în favoarea acceptării acestor propuneri, în timp ce Himmler şi Hitler au fost contra. Chiar şi învins la Stalingrad, Hitler s-a autoconvins că rezervele ruse sunt epuizate şi frontul de Est se va stabiliza” (pag. 327). Acceptarea acestor condiţii de pace propuse de Stalin ar fi însemnat pentru România rămânerea ei în sfera de influenţă germană în loc de colonie comunistă sovietică. Întrebarea firească care se naşte este următoarea: sub germani, România ar fi dus-o mai bine decât sub sovietici sau mai rău? Un indiciu relevant în acest sens îl oferă Austria, care a reuşit să rămână liberă de ocupaţia URSS.