DOSAR HISTORIA: Drumul României spre 23 august 1944

Înfrângerea de la Kursk, în cea mai mare bătălie de blindate din istorie, a spulberat mitul superiorității germane în condiții de vreme bună, dovedind că sovieticii pot câștiga și vara. După această confruntare armată, aliații au preluat inițiativa strategică în toate teatrele de operațiuni, iar înfrângerea Reich-ului devenea pentru mulți observatori tot mai evidentă. În acest context, atât reprezentanții guvernului de la București, cât și cei ai opoziției au căutat să negocieze un armistițiu cu Națiunile Unite și părăsirea Axei în condiții cât mai avantajoase pentru România.

Victoria sovietică de la Stalingrad a afectat profund moralul opiniei publice din România. În Primul Război Mondial, idealul național i-a mobilizat pe români, chiar și în cele mai crunte zile ale refugiului în Moldova, chiar și după încheierea Păcii de la Buftea, însă acum opinia publică nu înțelegea necesitatea purtării „războiului sfânt” împotriva bolșevismului. Mai mult, covârșitoarea majoritate a elitelor românești nu simpatiza Germania, țară responsabilă pentru pierderile teritoriale ale României din vara anului 1940. Dimpotrivă, românii erau foarte atașați de Anglia și SUA. Deși luptau cot la cot cu soldații germani, marea masă a românilor își dorea victoria anglo-americanilor, doar foarte puțini conștientizând pericolul ocupației sovietice; printre aceștia din urmă se număra chiar și o parte a membrilor elitei politice. Astfel, în acele zile, puțini politicieni concepeau faptul că România ar putea intra în sfera de influență sovietică, așa cum prevedea Gheorghe Tătărescu. Fostul premier avertiza încă din septembrie 1943 asupra faptului că „pacea va fi încheiată sub semnul biruinței rusești. Sovietele vor cere să li se asigure ca zonă de influență atât Europa Centrală, cât și Balcanii. Anglo-americanii nu se vor opune decât cu greu sovietelor, care vor revendica, în primul rând, granițele din ’41”.

La începutul anului 1943, chiar și după dezastrul Wehrmacht-ului de la Stalingrad, mareșalul Ion Antonescu încă mai era convins că Germania va câștiga războiul. „Dumneata nu cunoști armele secrete pe care mi le-a arătat Hitler la ultima noastră întâlnire, nici planurile lui de război, nici masele de soldați pe care le va azvârli asupra rușilor la vară. Nu încape nicio îndoială că ofensiva de la vară a germanilor va zdrobi armata rusă”, îi spunea mareșalul lui Raoul Bossy, ambasadorul României la Berlin, care își exprimase îndoiala asupra victoriei Germaniei. Însă planurile de război ale lui Hitler întârziau să se concretizeze. Pe măsură ce trecea timpul era tot mai evident că Germania nu mai are capacitatea de a „azvârli mase de soldați asupra rușilor”. Ofensiva din vara anului 1943 s-a dovedit a fi un nou eșec pentru Reich, armata germană fiind înfrântă la Kursk (iulie-august), spulberând astfel mitul superiorității Wehrmacht-ului asupra Armatei Roșii pe timp de vară. La scurt timp după înfrângerea germană la Kursk, noul guvern italian, instalat după căderea lui Mussolini (25 iulie 1943), încheia o pace separată cu aliații (3 septembrie 1943).
 
Primele încercări de rupere de Axă

După victoria sovietică de la Stalingrad, Ion Antonescu se va gândi totuşi la o pace separată cu aliații. Drept dovadă, el îi va permite ministrului său de Externe, Mihai Antonescu, să tatoneze terenul în relația cu italienii, sperând la o rupere comună de Reich. De asemenea, mareșalul a tolerat și încercările ministrului de Externe sau cele ale liderului opoziției, Iuliu Maniu, de a a negocia separat o pace cu aliații. Cu acordul mareșalului, Mihai Antonescu plănuia să-i convingă pe italieni să părăsească împreună Axa. Într-o întâlnire avută în ianuarie 1943 cu ambasadorul italian la București, Renato Bova-Scopa, ministrul român de Externe a încercat să evalueze intenţiile italienilor în această privinţă. Bova-Scopa l-a informat pe ministrul italian de Externe, Galeazzo Ciano, despre discuția avută cu Mihai Antonescu, însă Mussolini a respins orice inițiativă în acest sens. Lovindu-se de refuzul liderului fascist italian, ministrul român de Externe a încercat să intre în legătură cu aliații prin intermediul reprezentanților diplomatici din țările neutre: ambasadorii români de la Berna, Madrid și Lisabona au primit instrucțiuni în acest sens.

Toate aceste încercări erau sortite eșecului, având în vedere că anglo-americanii solicitau o capitulare necondiționată, care nu oferea României nicio garanție a independenței față de sovietici, după încheierea războiului. Tentativele românilor de a lua legătura cu aliații, în vederea semnării unui armistițiu, nu îi erau străine Führer-ului, care i-a reproșat dur lui Ion Antonescu acțiunile ministrului său de Externe, la întâlnirea pe care cei doi au avut-o în aprilie 1943, la Salzburg. Mareșalul și-a apărat însă cu fermitate omul de încredere.

„România trăiește într-un fel de euforie”

În timp ce românii își legau speranțele de încheierea unei păci separate cu anglo-americanii, la fel ca italienii, liderii celor trei mari puteri, Roosevelt, Churchill și Stalin hotărau la Conferința de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) că nu va exista o debarcare a aliaților în Peninsula Balcanică. Fără să cunoască această decizie, românii de rând și clasa politică de la București nu aveau cum să înțeleagă situația în care se afla țara. Scriitorul francez Paul Morand, ambasadorul regimului de la Vichy la București, a descris foarte sugestiv atmosfera care domnea în România în tomna anului 1943: „România trăiește într-un fel de euforie. Recolta a fost excelentă, se mănâncă pâine albă, inflația a umplut multe pungi, afacerile merg, salariile funcționarilor publici tocmai au fost crescute cu 30%. Panică și euforie, iată o singură contradicție. Este aceea a României, în preajma iernii 1943-1944. Ea este simbolul indiferenței din această țară, care a rezistat, în cursul secolelor, la ocupația străină, la invazii, dar în care bogăția, care țâșnește cu ușurință din pământ, a dat oamenilor o încredere neclintită. Românii sunt conștienți că se află pe marginea prăpastiei, dar niciunul dintre ei nu se îndoiește că un miracol îi va salva”.

Continuarea pe historia.ro