Demisia care lasă cu gura căscată presa sportivă

"Am venit la federaţie pentru un ideal, plec cînd nu mai văd orizontul. M-a durut Anglia, aşa cum m-au durut eşecurile profesionale sau pierderile oamenilor dragi. M-am simţit rupt pe interior, traversînd cu greu starea aia pe care am mai trăit-o ca microbist şi ca suporter necondiţionat al "naţionalei" în decursul timpului. În '83, cînd după ce bătuserăm Italia, ne-au executat Cehoslovacia şi Alexis Ponnet pe fostul "23 August". Sau în '94, după Suedia, cînd lacrimile lui Răducioiu de la San Francisco au parcurs instantaneu miile de kilometri şi s-au instalat pe obrazul meu. Pe atunci amîndoi ţineam cu România.Nu neapărat despre necalificarea copiilor de U17 e vorba, căci nu sînt atît de naiv încît să cred că toate tarele strînse în fotbalul nostru pot fi îndreptate cu o baghetă magică. M-a supărat modul în care am făcut-o. Neputinţa asta ce a făcut să luăm 7 goluri, să nu strîngem nici un punct şi să marcăm o singură dată în 240 de minute de joc", scrie Andrei Vochin, pe gsp.ro