Sunt câteva zeci de perechi de pantofi pe bulevardul Kisseleff din Capitală. Pe margine, lângă cearşaful de încălţăminte, câţiva tineri îşi dau jos tenişii şi-apoi îi aranjează pe câte-o pătrăţică din caldarâm.
E marşul oamenilor invizibili din comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transexuali), eveniment coordonat la finalul săptămânii trecute de Asociaţia MozaiQ, o organizaţie comunitară care militează pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor LBGT, pentru integrarea, consolidarea şi reprezentarea comunităţii în societate.
Fiecare pereche de încălţări de pe bulevard simbolizează o persoană care încă nu a găsit mediul şi oportunitatea pentru a ieşi din dulap, cum se spune, adică de a-şi declara, cu asumare, identitatea sexuală sau de gen. Aşa că a rămas invizibil. Iar o comunitate invizibilă are nevoi invizibile.
Comingout-ul, adică ieşirea din dulap, e o cumpănă aparte în dezvoltarea personală a unui membru din comunitatea LGBT. Nu e nevoie de ample demonstraţii pentru a înţelege acest lucru. Sunt suficiente câteva statistici şi câteva studii de caz simptomatice pentru a arăta nivelul de toleranţă al multor români cu privire la comunitatea LGBT.
De pildă, 7 din 10 elevi LGBT consideră că tinerii din comunitate nu sunt în siguranţă la şcoală, mai ales din punct de vedere emoţional, în timp ce 6 din 10 au fost martorii sau victimele unei agresiuni, arată studiul Asociaţiei Accept, „Un liceu sigur pentru toţi: Percepţii şi atitudini faţă de persoanele LGBT în mediul educaţional românesc“.
Studiul a fost realizat pe un eşantion de 613 elevi între 14 şi 21 de ani, de la 10 licee din 8 judeţe ale României. În aceste condiţii, studiul arată că doar 5% din elevi ar cere ajutorul unui profesor sau directorului şcolii în cazul în care ar fi martorii unei agresiuni. Iar cabinetele de consiliere psihologică din şcoli, când există, sunt departe de-a fi un sprijin real în astfel de situaţii.
