Cel mai recent raport european privind drepturile minorităților sexuale plasează România la coada clasamentului. În acest timp, două inițiative opuse se află pe masa legiuitorilor: prima - parteneriatul civil care să legalizeze inclusiv relațiile între persoane de același sex; a doua - modificarea Constituției prin mențiunea că doar un bărbat și o femeie pot fi soți, scrie Adevarul.
Sunt câteva zeci de perechi de pantofi pe bulevardul Kisseleff din Capitală. Pe margine, lângă cearșaful de încălțăminte, câțiva tineri își dau jos tenișii și-apoi îi aranjează pe câte-o pătrățică din caldarâm.
E marșul oamenilor invizibili din comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali și transexuali), eveniment coordonat la finalul săptămânii trecute de Asociația MozaiQ, o organizație comunitară care militează pentru promovarea drepturilor și libertăților persoanelor LBGT, pentru integrarea, consolidarea și reprezentarea comunității în societate.
Fiecare pereche de încălțări de pe bulevard simbolizează o persoană care încă nu a găsit mediul și oportunitatea pentru a ieși din dulap, cum se spune, adică de a-și declara, cu asumare, identitatea sexuală sau de gen. Așa că a rămas invizibil. Iar o comunitate invizibilă are nevoi invizibile.
Comingout-ul, adică ieșirea din dulap, e o cumpănă aparte în dezvoltarea personală a unui membru din comunitatea LGBT. Nu e nevoie de ample demonstrații pentru a înțelege acest lucru. Sunt suficiente câteva statistici și câteva studii de caz simptomatice pentru a arăta nivelul de toleranță al multor români cu privire la comunitatea LGBT.
De pildă, 7 din 10 elevi LGBT consideră că tinerii din comunitate nu sunt în siguranță la școală, mai ales din punct de vedere emoțional, în timp ce 6 din 10 au fost martorii sau victimele unei agresiuni, arată studiul Asociației Accept, „Un liceu sigur pentru toți: Percepții și atitudini față de persoanele LGBT în mediul educațional românesc“.
Studiul a fost realizat pe un eșantion de 613 elevi între 14 și 21 de ani, de la 10 licee din 8 județe ale României. În aceste condiții, studiul arată că doar 5% din elevi ar cere ajutorul unui profesor sau directorului școlii în cazul în care ar fi martorii unei agresiuni. Iar cabinetele de consiliere psihologică din școli, când există, sunt departe de-a fi un sprijin real în astfel de situații.
