In China, președintele Xi Jinping, “se putinizează”. Este expresia utilizată de un universitar francez în cotidianul Le Monde care scrutează culisele vieții politice chineze. Modificarea constituțională adoptată de chinezi, care îi permite lui Xi Jinping să rămînă șef suprem pe viață, este o veste proastă pentru democrație, chiar dacă în China ea nu a funcționat niciodată în stil occidental. Acest tip de "putinizare" a puterii va fi un exemplu negativ în alte țări, unde democrația încearcă să se impună și unde rămîne fragilă, afirmă mulți comentatori în Franța, potrivit RFI România.
Numai un spirit naiv sau excesiv de optimist ar îndrăzi să spună astăzi că democrația cîștigă teren pe planetă. De fapt, geografic vorbind, ea pierde teren, iar în spirite ea își pierde din puterea de fascinație. Xi Jinping se "putinizează", dar înaintea sa s-a "putinizat" Recep Tayyip Erdogan în Turcia.
Ciudat cum, în aceeași săptămînă, se crează un fel de pact "putinist" anti-occidental între China și Rusia. Xi Jinping se înșurubează pe viață la putere pretextînd că în felul acesta va cimenta în jurul său societatea chineză și va "întări demnitatea Chinei în fața Occidentului".
La sfîrșitul acestei săptămîni, pe 18 martie, Vladmir Putin va fi ales, pentru a patra oară, președinte al Rusiei. El și-a prefațat această "victorie" cu unul dintre cele mai virulente discursuri anti-occidentale, și a ținut chiar să afirme că dispune de noi arme pentru a răspunde "imediat" în caz de atac. Atît în China cît și Rusia asistăm la un fel de triumf al unei doctrine anti-occidentale care ține loc de ideologie. În ambele țări mediile de informare întrețin un cult pentru "șeful puternic" capabil să facă față unor așa-zile "pericole" care vin, mai toate, dinspre Occident.
India, a doua putere demografică după China, este și ea traversată în prezent de o febră anti-occidentală. Naționalismul hindus este de fapt, de cîțiva ani, într-o puternică ofensivă și încearcă să forjeze o nouă identitate pentru poporul indian, o identitate bazată exclusiv pe dimensiunea religioasă hinduistă. Premierul indian, Narendra Modi, el însuși un reprezentant al curentului naționalist, promovează, cel puțin în mod oficial, un hinduism tolerant. Pe terenul practicii politice, însă, majoritatea liderilor încearcă să se prezinte acum în fața electoratului ca niște buni hinduși. Chiar și Partidul Comunist Indian, arată un comentator în Le Monde, a început să celebreze divinități hinduse pentru a arăta cît de mult este atașat identității hinduse a Indiei.
În lumea arabo-musulmană tentativele din ultimul deceniu de adoptare a democrației au fost niște dramatice eșecuri, cu excepția Tunisiei. Iar tentativele Americii de a crea democrații pe calea armelor n-au făcut decît să aducă haos în respectivele regiuni, mai ales în Irak și în Afganistan. În Europa de răsărit asistăm la un alt fenomen și anume la un fel vidare de sens a democrației din cauza corupției și a clientelismului. Același lucru se întîmplă și în alte țări, precum Africa de Sud sau Brazilia.
În Brazilia, care cu zece ani în urmă era considerată ca viitoare mare putere emergentă, insecuritatea a devenit o problemă atît de gravă încît armata fost trimisă să asigure ordinea la Rio. Unii își amintesc însă că armata era la putere în urmă cu trei decenii, mai precis, abia în 1984 Brazilia a intrat în era democrației.
Să adăugăm la acest tablou faptul că și banii pot cangrena mașina democratică, așa cum se întîmplă în Statele Unite. Iar în țările europene în care populiștii se pregătesc să ia puterea unii comentatori vorbesc de populocrație (este cazul în Italia).
Oare intrăm într-o nouă eră a dictatorilor, într-o veritabilă eră post-democratică? Discursul anti-occidental dispune acum de un teritoriu compact care se întinde de la Coreea de Nord pînă în Turcia trecînd prin China și Rusia, incluzînd Iranul și multe țări arabe. Actualitatea îi dă dreptate filozofului francez Emmanuel Todd care, în 2008, a plublicat un eseu intitulat “După democrație”, carte în care el analizează fenomenul descompunerii democrațiilor. Singura observație cît de cît optimistă în acest eseu este că viața va continua să se manifeste și “după democrație”.
