VASILE ALECSANDRI.  Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși, într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare parte între 1868 și 1869.

VASILE ALECSANDRI. Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte, supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

VASILE ALECSANDRI a dat formă concretă unei tendințe care preexista în poezia românească (găsim elemente de pastel la Asachi, Heliade, Alexandrescu). El va fi urmat de mai toți poeții sensibili la elementul pictural, la peisaj, indiferent de orientare estetică: Alexandru Macedonski, George Coșbuc, Ion Pillat, Vasile Voiculescu.

VASILE ALECSANDRI. Pastelurile lui VASILE ALECSANDRI. evocă natura așa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obișnuit al unei vieți patriarhale, idilice. Elementele descriptive apar aici nu incidental, ca un cadru al unui conflict de natură romantică, ci sunt scopul elementar al acestei poezii. Natura nu mai este un refugiu, ca în marea poezie romantică, ci cadrul natural privit cu obiectivitate descriptivă. Pastelurile devin în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei țări, satului și adevăratelor valori ale acestuia: munca, rodnicia, robustețea și sănătatea morală. Melancolia romantică este înlocuită aici cu încredere în armonia naturală, cu o adevărată credință naturistă (vezi poeziile dedicate primăverii: Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ / Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Căldura pătrunde în inimi și natura iese din amorțeală, sosesc cocorii din țările calde, țăranii muncesc câmpul. Universul generat va fi unul al armoniei și al ciclurilor firești ale naturii.

VASILE ALECSANDRI. Autorul dramatic

VASILE ALECSANDRI. În perioada 1878 - 1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă. Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Național din București. Piesa fusese citită în cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama Despot Vodă. La Montpellier este premiat pentru poezia Cântecul gintei latine. Scrie feeria națională Sânziana și Pepelea.

ÎVASILE ALECSANDRI. începe să lucreze în 1882 la piesa Fantâna Blanduziei, pe care o va termina anul următor. Sunt celebre epistolele pe care Ion Ghica i le trimite. În 1884 piesa Fântana Blanduziei este reprezentată la Teatrul Național din București.

Scrie și citește în cenaclul Junimea drama Ovidiu. În 1885, Teatrul Național prezintă drama Ovidiu a lui VASILE ALECSANDRI. .

În 1886, Titu Maiorescu a publicat în Convorbiri literare articolul Poeți și critici; acesta se încheie cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri:

„A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acțiunilor sale literare“.

SURSA: wikipedia

VASILE ALECSANDRI. Vasile Alecsandri a fost fiul medelnicerului Vasile Alecsandri și al Elenei Cozoni. După unii cercetători, anul nașterii ar putea fi 1821, 1819 sau chiar 1818. VASILE ALECSANDRI este omagiat de Google cu un logo special. Elena Negri a fost pasiunea cea mai mare și cea mai romantică a lui Alecsandri. Dragostea aceasta i-a inspirat poeziile "Lăcrămioarele", care, prin suflul lor liric, ating culmea eroticii și elegiei lui.

VASILE ALECSANDRI. Elena Negri era fiica lui Petrache Negri, Agă, și a Smarandei Negri, născută Donici, și sora lui Costache Negri, gentilomul, bine ca om și mare ca român, cu care semăna mult, scrie istoriiregasite.wordpress.com.

VASILE ALECSANDRI. Mai întâi frumusețea ei recunoscută de toți. “Când intra la serate, însoțită de sora sa Catinca, gătite amândouă și împodobite în rochii de bal, se năștea în jurul lor un murmur de admirare. Una brună, delicată, cu surâsul pe buze, alta blondă, cu figura deschisă burboniană și plină de mândrie”.

VASILE ALECSANDRI. Un portret al ei de pe la 1844, de Rosental, înfățișează capul frumos, cu zulufi scurți după moda timpului, cu două cărări în mijloc, în loc de una, așa numita pieptenătură en coeur, părul negru și mătăsos, ochii mângâioși și negri ca și sprâncenele, nasul și gura potrivite. Ea ține o haină ușoară, un fel de algeriană învrâstată, strânsă la sân cu o mână superbă și cu o mișcare grațioasă. Privirea ei limpede te urmărește blând. Un alt portret mai simplu ca toaletă, tot de Rosental, amintește pe Gioconda lui Da Vinci, în surâsul și privirea ei enigmatică.

VASILE ALECSANDRI. Sufletește văzută, ea era de o inteligență cu totul deosebită, de o conversație plăcută și interesantă, afectuoasă și atrăgătoare în manierele ei, discretă și blândă, muzicantă, cu dragoste mare de poporul român și cu milă de cei umili, de “cei orfani de soartă”, cum le zicea ea. Prin firea și noblețea aspirațiilor ei spirituale, era suflet din sufletul lui Alecsandri. Ea fu cea dintâi femeie din aristocrația Moldovei care-l admiră sincer și-l felicită, scriindu-i, la primele lui poezii și la piesele lui de teatru, pe care le recomanda cu entuziasm societății ieșene. “Elena Negri, zice Ion Ghica, ne susținea în societate.” Tânără încă, despărțită de un bărbat ce nu știuse să-i inspire iubire, ea răspunse idealului celui mai înalt de femeie al lui Alecsandri și el o iubi cu toate puterile inimii lui.

VASILE ALECSANDRI. Alecsandri întâlni această femeie la cea mai frumoasă vârstă a lui, la 23 de ani. El era atunci un tânăr svelt și potrivit de înalt, de o frumusețe distinsă, cu față albă, pe care rămăsese întipărită o umbră de melancolie de la moartea mamei sale, cu fruntea largă și senină, cu ochii buni și vorbitori, cu un surâs plăcut, bine crescut și pe deasupra, autor deja a 2-3 piese de teatru, jucate cu succes, fiind chemat și ovaționat pe scenă în serile de reprezentație, adică și cu un început de glorie, pe care îl depuse, ca un prezent rar, la picioarele acestei femei, calități cu care o atrăsese și o subjugase pentru totdeauna.

VASILE ALECSANDRI. El o cunoscu mai de aproape la Mânjina pe la 1844, în casele fratelui său, la o serată, în care se făcea muzică, căci toți ai casei erau muzicanți; Costache Negri cânta din vioară, Elena din gură și Caterina, sora ei, pianistă. Seara în care o auzi Alecsandri cântând pentru întâia oară, a rămas pentru poet ca una din cele mai frumoase din viața lui; în versurile scrise de el la Mânjina se vede farmecul înamoratului la cântecul femeii iubite :

…Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte
Ce revărsa în lume armonioase șoapte,
Și multe glasuri blânde în inimi deștepta,
O noapte de acele ce nu le poți uita,
Care aprind în suflet scânteia de iubire
Și pun pe frunte raze de îndumnezeire.

De-odată-un glas de înger, o sfântă armonie
Plutind ușor în aer ca vântul ce adie,
Se scoborî prin stele din leagănul ceresc:
Duios era și gingaș acordul îngeresc,
Ferice de acela ce c-o simțire vie
Slăvește armonia și’nalta poezie !…

Elena Negri îl invită la moșia ei, la Blânzi. Moșia era frumoasă și întinsă, iar casa spațioasă cu un etaj și cu un interior aranjat de ea în chip simplu și rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenții de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică și în planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieșeau pe cai și se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârșit plăcerea acelor ceasuri. Aici a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci. Starea lui sufletească se vede în poezia intitulată “8 Martie 1845″, în care poetul își învoacă sufletul și nălucirile ca să se bucure toate de fericirea iubirii lui:

Întinde cu mândrie aripile-ți ușoare,
O sufletul meu vesel, o suflet fericit !
Înaltă-te în ceruri și zbori cântând la soare,
Căci soarele iubirii în cer a răsărit
Și-n cale-mi s-a oprit.
Veniți năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe,
Ca păsări călătoare la cuibul înflorit,
Veniți de-ngânați vesel a mele tinerețe,
Căci steaua fericirii în ochi-mi a lucit,
Iubesc și sunt iubit…

Citește tot pe istoriiregasite.wordpress.com.

VASILE ALECSANDRI, omagiat de GOOGLE la 193 de ani de la naștere. Cine a