William Shakespeare, considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, și-a scris testamentul pe data de 25 martie 1616, când, după cum apare scris chiar în document, el se afla “într-o stare perfectă a sănătății și memoriei, domnul fie lăudat”. Asta se întâmpla cu doar câteva săptămâni înaintea decesului său neașteptat de pe data de 23 aprilie, ziua celei de-a 52 aniversări.
Deși nu se știu prea multe lucruri despre ultimile zile ale dramaturgului, John Ward, vicarul bisericii Sfânta Treime din Stratford, unde a fost înmormântat Shakespeare, și-a amintit ulteriori ca bardul, însoțit de scriitorul Ben Johnson și de Michael Drayton, un poet din Warwickshire, a ieșit la o plimbare. Se pare că Shakespeare “a băut prea mult”, s-a îmbolnăvit și a murit de “febră”.
Pe când avea 18 ani, necunoscutul Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, o fată din Stratford. Ea i-a născut o fată, Susanna, și doi gemeni: Judinth și Hamnet (unicul fiu al dramaturgului, care a murit la vârsta de 11 ani).
Shakespeare a lăsat cea mai mare parte a averii sale moștenitorilor de sex masculin ai fiicei sale mari, Susanna; aici era inclus și un pat dublu de mari dimensiuni ce-i aparținea lui și lui Anne Hathaway. În limbajul formal, juridic al testamentului, o frază a atras atenția a dat naștere unui șir nesfârșit de speculații: “De asemenea, îi las soției mele cel de-al doilea pat al meu”. Poate fi considerată această moștenire dovada unei vieți de cuplu nefericite?
Mulți specialiști afirmă că patul al doilea în ordinea preferinței era de fapt cel mai frecvent folosit de cuplu, și astfel lăsarea acestui obiect moștenire, departe de a reprezenta o insultă grosolană, a fost un gest sentimental motivat de dragoste.
Alții nu sunt atât de siguri în această privință. Ei subliniază faptul că, în vremea lui Shakespeare, se obișnuia ca bărbații să-și menționeze soțiile în testamente cu elogii și termeni cât mai înfloriți de alint. Această efuziune sentimentală nu numai că este absentă din documentul lăsat de un faimos meșteșugar al vorbei, dar enunțul sărăcăcios prin care se declara lăsarea celui de-al doilea pat era, din punct de vedere tehnic, o intercalare, mai precis un gând ulterior.
Oricât de ciudată pare în ziua de azi lăsarea unui pat ca moștenire, cu câteva secole în urmă acest lucru constituia o practică obișnuită. Un pat sculptat, cu o saltea moale, confortabilă – lipsită de purici și de păduchi – era foarte scump și foarte prețuit.
Printre ultimele sale dorințe s-a numărat și aceea că un anumit vers să fie sculptat pe piatra sa funerară. Este vorba de un blestem sub forma unei poezii burlești, ce spune, printre altele, : “Binecuvântat acel ce aste pietre va cruța/ Și blestemat acel ce oasele îmi va muta”.
Citește mai mult pe istoriiregasite.wordpress.com.
