O măicuță de la mănăstirea Paltin susține că înainte de a închide ochii, duhovnicul a avertizat că doar 12 luni va mai fi liniște, după care vremurile vor deveni tulburi, scrie revista Atitudini, publicație a Mănăstirii Petru Vodă.
Monahia Fotini, una dintre maicile care l-au îngrijit pe părintele Iustin în toată perioada în care starea sănătății sale a devenit critică, relatează în revista „Atitudini”, publicație a Mănăstirii Petru Vodă, ultimele vorbe ale duhovnicului.
„Cu 5 zile înainte de a-și da duhul, a fost ceva mai bine, parcă își revenea și prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toți ucenicii mai apropiați au luat un ultim cuvânt de învățătură de la părintele, un ultim sfat”, povestește măicuța.
"L-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranșant de teama posibilelor reacții dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Și l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, știți problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuși obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică și este necesară o intervenție chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să își interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conștiința și puterea lui. Cât puteți luptați împotriva lor cu toată forța și unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni și scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate și vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoșiți că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor și zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să știți că nici eu nu știu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai știu ce vreau”. A luat o gură de mâncare și ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat și eu binecuvântare și părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt și mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu lași revista! Ține tare, înainte!”
