O tânără s-a întors acasă într-o după-amiază. Avusese o zi grea și era obosită. Mama ei s-a grăbit să-i iasă în întâmpinare. S-au așezat împreună la masă, dar, ca orice mamă, a văzut de îndată tristețea din sufletul fetei și a căutat să o liniștească. – Mai lasă-mă în pace, mamă! Crezi că toate se pot rezolva așa, cu una, cu două? Nici nu știi despre ce-i vorba. – Dar îmi poți povesti – i-a răspuns, cu răbdare, mama. Poate te-aș putea ajuta… – Cu ce să mă ajuți, cu sfaturi? M-am săturat de atâtea întrebări și sfaturi. Lasă-mă în pace! – a mai strigat tânăra fată și a plecat în grabă, trântind ușa. Spre seară, fata și-a dat seama de greșeala ei și s-a întors acasă. Aici a găsit-o pe mamă în fotoliul din fața ferestrei, cu capul în piept, parcă ar fi adormit. Dar ea murise, murise de inimă chiar în după-amiaza aceea. Zadarnice au fost lacrimile ce au urmat. Mama murise și ultimele cuvinte pe care le auzise de la copilul ei fuseseră: “Lasă-mă în pace!”. Acest lucru o durea cel mai tare pe tânăra fată: mama murise fără ca ea să-i fi spus, de fapt, cât de mult o iubește și câtă nevoie are de sfaturile ei, de dragostea ei – dragoste de mamă.
