Moartea lui Mihai Eminescu, dezvăluiri incendiare. Ar fi fost un jurnalist incomod

„Sâmbătă seara s-a înmormântat Eminescu” Pe data de 15 iunie 1889, în casa de sănătate, sau mai bine zis sanatoriul de boli mintale al doctorului Șuțu, situat pe Strada Plantelor din municipiul București, la ora 4 dimineața, poetul nepreche Mihai Eminescu se stingea pe un pat metalic, la vârsta de 39 de ani .

Ultima dorință a geniului care scrisese ”Luceafărul” sau ”Odă în metru antic” a fost un banal pahar cu lapte, pe care medicul de serviciu il strecurase prin vizeta metalică a ”celulei” în care și-a petrecut ultimele ore din viață. I-ar fi șoptit celui care i-a făcut această favoare că ”sunt năruit”.    A doua zi, pe 16 iunie, a fost constatat decesul, iar medicii Șuțu și Petrescu fac formele legale și pregătesc un raport oficial, destul de ambiguu din care nu reiese clar cauza morții poetului. De altfel aceștia semnalează doar simptomele unei tulburări psihice, nu și fizice. Mai mult decât atât, la autopsia efectuată de doctorul Tomescu și mai apoi de Marinescu de la laboratorul Babeș creierul nu a putut fi studiat, fiind uitat de o asistentă cu neglijență pe o fereastră deschisă, unde s-a descompus rapid, scrie adevarul.ro.

”Din nefericire, nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor”, îi scria medicul unui ziarist ieșean care–i ceruse date pentru scrierea unui articol. După două zile, Eminescu este și înmormântat. Este depus în prealabil la biserica Sfântul ”Gheorghe cel Nou” din București, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei. În jurul sicriului, coroane din partea Academiei Române și a prietenilor și mesaje. Mai departe, după ora 17.00 a urmat înmormântarea, descrisă de Titu Maiorescu, într-o scrisoare trimisă Emiliei Hempel, sora sa.

Începutul carierei de ziarist a lui Mihai Eminescu a coincis cu așa-numită "chestiune orientală", care constă în împărțirea teritoriilor eliberate după prăbușirea Imperiului Otoman. Marile puteri implicate erau Rusia și Austro-Ungaria, iar lui Eminescu nu i-a fost frică să lupte cu amândouă pentru interesul național, scrie ziare.com. 

Eminescu i-a criticat dur pe toți politicienii români, indiferent de culoare, pentru că i-au abandonat pe români în față Marilor Puteri. 
Eminescu a susținut participarea României la Războiul de Independența, dar mai târziu a început să critice vehement felul în care guvernul I.C. Brătianu s-a angajat și a participat la război, mai ales faptul că nu ceruse nicio garanție scrisă de la ruși.

Când Rusia și-a anunțat oficial intenția de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a bănuit că guvernul român știa dinainte pretențiile rușilor. În septembrie 1978, s-a demonstrat că avea dreptate și România chiar știa acest lucru înainte să între în război de partea Rusiei.

"Întocmai că meșterii de discursuri funebre, care caută a se străluci și folosi ei înșiși pe cadavrul abia coborât în groapă, haită netrebnica ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail și Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau șarlatanești, să se apoteozeze pe șine plângând Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă, la urmă urmelor se proclamă competenți", comenta el decizia Parlamentului de a autoriza retragerea autorităților civile și militare din Basarabia.

Ca urmare a acestor critici, I.A. Cantacuzino, care era redactor-șef al Timpului, i-a cerut lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu și să nu-i permită să transforme ziarul oficial al conservatorilor în "organul personal antipatiilor ".

O preocupare permanență a lui Mihai Eminescu a fost, în articolele sale, situația românilor care trăiau în afară granițelor, în special cei din Ardeal. Primele articole pe această temă le-a scris încă de când era student la Viena.

Eminescu a condamnat dualismul austro-ungar care permitea dominația austriecilor și a ungurilor asupra celorlalte națiuni din Imperiu, ceea ce a dus la anchetarea lui de către autoritățile ungare.

Soluția pe care a propus-o încă din studenție a fost descentralizarea bazată pe coordonarea naționalităților în grupuri administrative autonome. În același timp, Eminescu se întreba cum era posibil că maghiarii să creadă că vor reuși să facă în câțiva ani "ceea ce n-au putut face cultură bizantină sau cucerirea otomană".

Un alt domeniu de interes a fost școală românească, el afirmând că școală trebuie să formeze mai întâi caracterul, iar cunoștințele de specialitate să vina mai târziu.

"Învățătura numai că atare nu are a face cu creșterea. Învățând pe de rost numirile tuturor orașelor de pe pământ și toate formulele chimice, toate numele speciilor de plante și de animale, această masă de cunoștințe, oricât de nouă ar fi pentru o inteligență, n-o fac nici mai iubitoare de adevăr, nici îndemânatica de a judecă și de a distinge drept de strâmb", era de părere Eminescu.

Astfel, aflăm din scrierile lui Eminescu că reforma din Educație nu a început în urmă cu 13 ani, așa cum știm noi, ci este dezbătută de cel puțin 120 de ani.