Legendele Babei Dochia. Cine era, de fapt, Baba Dochia

Baba Dochia, mama lui Dragobete

Se spune că a fost odată, o femeie căreia i se zicea Baba Dochia. Aceasta avea la rândul ei un băiat frumos – Dragobete, care era mândria ei. Însă într-o zi, Dragobete s-a îndrăgostit până peste cap de o fată frumoasă și tânăra ca primăvara. Această tânăra frumoasă, urma să devină soția lui Dragobete, însă fără acordul Dochiei.

Baba Dochia pentru a se răzbuna și pentru a-și necăji nora, îi dă într-o zi rece de iarnă un ghem de lână neagră și îi spune următoarele: „Du-te la pârâu și spală acest ghem, să te întorci acasă abia când acesta devine alb și curat!”. Fata fără să știe nimic pleacă și în curând se află la pârâu. După mai multe ore tânăra încă încerca din răsputeri să albească ghemul. Chiar dacă avea degetele de la mâini șiroind de sânge și era înghețată de frig, aceasta nu putea să plece acasă până nu-și îndeplinea sarcina.

Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lâna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită aceasta a plecat spre casă, dar soacra sa, auzind povestea fetei, a acuzat-o că acela ce i-a dat floarea nu era un simplu prieten – fata l-a numit Mărțișor pe acesta, nerecunoscându-l pe Iisus Hristos.

După aceasta întâmplare, Dochia a pornit împreună cu turma sa spre munte, fiind convinsă că primăvara venise deja, altfel de unde ar fi putut Mărțișor să aibă floarea? Pe parcursul călătoriei sale, și-a scos, rând pe rând, cele doisprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Dar vremea s-a schimbat. Pe cât de frumos fusese la începutul zilei, pe atât de urât se făcuse acum. Ningea și totul începuse să înghețe. Dochia a înghețat împreună cu oile sale, transformându-se, conform legendei, în stană de piatră.
Babele

Baba Dochia - o prea frumoasă prințesă

O altă legendă spune că Baba Dochia nu era, de fapt, o babă, ci fiica unui împărat vestit și era așa de frumoasă, că toți fiii de crai o pețiră dar ei nici unul din ei nu-i plăcea.

Azi așa, mâine așa, poimâine la fel, până ce unul din ei pornește cu război împotriva împăratului, tatăl fetei. Gândul lui nu era altul decât să pună mâna pe fată.

Biata fată, când a auzit, de frică să nu cadă în mâna lui, s-a dus la o vrăjitoare și a rugat-o să o prefacă într-o babă zbârcită și urâtă.

Și-a luat niște oi, s-a îmbrăcat cu nouă cojoace căci era iarnă și topenie de frig, și și-a luat drumul spre pădure. A stat fata până primăvara când a dat colțul ierbii. În ziua dintâi a lui martie a fost așa de cald, că baba și-a lepădat un cojoc din cele nouă. A doua zi, și mai cald, și baba și-a mai lepădat un cojoc, și așa până ce și-a dezbrăcat toate cojoacele. Dar tocmai a noua zi, când și-a azvârlit ultimul cojoc, începe deodată un vânt așa de puternic, încât o îngheță pe babă și o prefăcu într-o stană de gheață.

De-atunci a rămas rostul vremii tot așa schimbător în cele nouă zile de la începutul primăverii.

Dochie, fiica lui Decebal

În multe părți se mai crede că această Dochie ar fi fost fiica lui Decebal și că a fugit în pădure și s-a făcut păstoriță, de frică să nu cadă în mâinile romanilor și ale împăratului Traian.

După ultima zi a babei, se crede că frigul nu mai are putere, iar oamenii nu mai au nevoie de foc. De aceea oamenii, în acea zi, curățesc curțile, strâng tot gunoiul la un loc și îi dau foc, iar apoi sar peste el ca să se afume și să fie feriți de orice spurcăciune, căci toate spurcăciunile ard o dată cu gunoiul. Tot pentru asta, femeile afumă și prin case, cu o cârpă arsă.

Stânca Dochia

Se zice că Dochia a fost o fată care, încă de mică, a fost dusă la schitul de la poalele Ceahlăului, iar când a crescut, s-a călugărit.

Într-o zi, s-a depărtat de schit și a început a se plimba printr-o frumoasă poiană din apropierea schitului.

I-a plăcut atât de mult încât, de atunci, în fiecare dimineață ieșea să dezmierde florile înviorate de rouă. Alți prieteni nu avea, decât florile și păsările codrilor.

Într-o zi, în această poiană a întâlnit un prinț frumos, de care s-a îndrăgostit pe loc. Acum nu o mai interesau nici florile, nici păsările, gândul fiindu-i numai la iubitul ei. Și-au făcut multe visuri împreună și erau foarte fericiți amândoi.

A venit însă o zi, când Dochia l-a așteptat în zadar pe drăguțul ei, că acesta nu a mai venit, ca de obicei, la locul întâlnirii. A așteptat o zi, a așteptat două, apoi nouă, dar prințul tot nu s-a arătat. Într-o zi, a aflat că s-a însurat. Vestea a durut-o atât de mult că i-a întunecat judecata.

A doua zi în zori a ieșit iar să-și dezmierde florile, după care nu s-a mai întors la schit. S-a urcat însă pe Ceahlău, unde a rătăcit douăsprezece zile, nebună de durere și deznădejde. În cea de-a douăsprezecea zi s-a suit pe o stâncă mare și și-a dat drumul în prăpastie.
De atunci, stânca poartă numele de Dochia, iar primele 12 zile din luna martie sunt zilele de rătăcire ale Dochiei.

Se crede că aceste zile corespund celor 12 luni ale anului. Ziua de 1 martie reprezintă luna ianuarie, iar ziua de 12 martie reprezintă luna decembrie. Oamenii cred că, așa cum este timpul din aceste zile, așa va fi și luna corespunzătoare.