La Naționalizare, în 1948, bobinele cu filme de la Buftea au fost sparte cu toporul

Prezenți la deciziile importante, cei doi au dat conturul acelui loc în care filmele bune nu erau ascunse de spectatori. Poveștile Aurei Puran sunt strâns legate – veți vedea – de instituția căreia i-a dăruit cei mai frumoși ani din viață.

Doamna Puran, cum a început activitatea Cinematecii?

Când s-a înființat această activitate a cinematografului de arhivă i s-a căutat un nume; și i s-a zis „Serile prietenilor filmului”. Dar nimeni nu i-a zis așa! E greu să zici trei cuvinte! Unde te duci? Mă duc la „Serile prietenilor filmului”. Bucureștenii i-au zis mai simplu: „Prietenii filmului”. Asta s-a întâmplat la începuturi, când se folosea sala Vasile Alexandri a Teatrului „Ion Creangă”, din Piața Lahovari.

Din echipa care a inițiat această activitate unicul supraviețuitor este Tudor Caranfil. Ceilalți doi sunt Ion Popescu Gopo și Dumitru Fernoagă; ultimul era atunci directorul Arhivei de Film. Ulterior, cei trei s-au certat îngrozitor, apropo de paternitate și de cine a avut ideea. Fiecare a susținut că el a fost cu ideea. Cred că fiecare a avut aportul său, dar sigur nu știu cine a fost primul. Cert este că Tudor Caranfil era în vremea aceea cronicarul de film al ziarului „Informația Bucureștiului”, o publicație cu mare influență și bine văzută de autorități. Cred că era unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști și numele său a cântărit când a apărut pe memoriu și pe cererea de aprobare a unei asemenea acțiuni. Iar Gopo era Gopo! El era deja o autoritate. Dacă tot suntem la împărțirea meritelor, eu consider că probabil ideea a avut-o șeful meu, Dumitru Fernoagă. În primul rând, în anii ’60, existența unui cinematograf de arhivă nu era o idee originală. Și șeful meu avusese ocazia să meargă în câteva țări dimprejur, care își înființaseră arhiva înaintea noastră, și văzuse acolo cum stau lucrurile și sigur că a vrut să facem și noi un cinematograf de arhivă.

„Cum adică să se intre cu abonamente? Cum adică numai unii?”

Oricum, dincolo de războiul personal dintre ei, lupta pentru obținerea aprobărilor pentru o asemenea acțiune a fost una dificilă. În anii care au urmat am resimțit-o și noi, pentru că discuții au existat din prima clipă: Cum adică să se intre cu abonamente? Cum adică numai unii? Tot timpul, până în decembrie 1989, am stat cu sabia asta deasupra capului. Mereu eram acuzați că tindem să devenim un club select, că întoarcem spatele maselor și că suntem niște snobi. De aceea greutatea numelor lor a contat; pentru că n-a fost ușor să se obțină aprobarea unei chestii care era totuși selectivă. Pe de altă parte, nu se putea să nu se introducă un regim de abonamente, în funcție de capacitatea sălii și de cam câți ar putea să intre.

Mai trebuie spus un lucru despre Cinemateca noastră: ea este doar un cinematograf. Nu are niciun film. Iar numele de Cinematecă a apărut mai târziu, când Dumitru Fernoagă i-a zis așa. Motivul pentru care i s-a spus așa este pentru că aici, în București, nu i se putea da un nume propriu fără să iasă scântei. I-am spus atunci:Dar Cinematecă nu înseamnă tot Arhivă?, Nu-i nimic, cine știe? – mi-a răspuns. De atunci în România cuvântul Cinematecă s-a placat pe înțelesul de cinematograf de arhivă.

Care este cel mai interesant lucru care v-a rămas în memorie din perioada cu pricina?

Nu îmi amintesc unde a fost difuzat primul film, dar următoarele au fost la sala Vasile Alecsandri. La început cred că a fost o chestie de test, pentru că au venit mulți tovarăși să vadă despre ce este vorba. Ce mi-a rămas în memorie este prima poiecție de la Vasile Alecsandri. Primul film difuzat acolo a fost „La Strada” și a fost precedat de un scurt documentar franțuzesc – „Nașterea Cinematografului”. „La Strada” era tradusă la microfon de doamna Adriana Bantaș, care traducea filme. Pentru că tovarășii voiau totuși să vadă și filme care nu erau pentru uzul maselor nu se titrau filmele, ci aveau nevoie de traducător la microfon. Din acest motiv, la început, se traducea mult la microfon. Pentru celălalt film, „Nașterea Cinematografului”, îi scosesem la masa de montaj textul, îl tradusesem și mă pregăteam să-l citesc. Caranfil însă a ținut morțiș să citească și el. Acesta e motivul pentru care îmi aduc aminte această proiecție pentru că am făcut două exemplare și stăteam în fosa amândoi, acolo fiind și teatru, citind alternativ fiecare câte o frază.

„Prin lege, Arhiva Națională de Filme, încă de la naștere, a fost rățușca cea urâtă”

După câteva proiecții ne-am mutat la sala Studio; pe vremea aceea se numea cinematograful Magheru. Dorința de a avea o sală proprie întotdeauna s-a lovit refuzuri. Aceasta, pentru că nu se putea să avem o proprietate și să mai scoatem bani din ea. Prin lege, Arhiva Națională de Filme, încă de la naștere, a fost rățușca cea urâtă. Tot ce se încasa mergea la altcineva pentru că arhiva n-avea voie să aibă venituri. Ne-am luptat mult să îi convingem să ne lase să luăm noi banii și să tipărim cu ei abonamente și programele care se distribuiau gratuit o dată cu biletul. Printr-o întâmplare, la un moment dat, am reușit să ajungem în sala de la Union și să ne stabilizăm. Apoi a venit Sala Eforie și am pierdut Union-ul.

Acesta a fost drumul sălilor. Tovarăși de drum, adică tovarăși care ne luau banii, au fost Asociația Cineaștilor (ulterior Uniunea Cineaștilor – n.r.) și, pe urmă, Întreprinderea Cinematografică a Municipiului București (ICMB). Se căutau modalități de ocolire a legii. De aceea aveam nevoie de o altă instituție care avea dreptul să încaseze. Ei luau banii de la Cinematecă și plăteau echipa tehnică și tipărirea abonamentelor și a programelor. Din acest motiv uneori programele au arătat îngrozitor (programul din anul 1973, de pildă – n.r.), când au fost scoase cu forțele proprii, sau au putut să arate altfel, mult mai bine, cu copertă (doamna ne arată un program din anul 1982, cu o fotografie pe copertă – n.r.), când am fost lăsați să ne mișcăm în costul biletelor și al abonamentelor.
„Atunci aduceți-mi un abonament de Cinematecă, doamnă, ce umblați cu cafea și țigări la mine?”

Intrarea s-a făcut de la început pe baza abonamentelor?

Da, sigur. La început de tot a existat o perioadă în care se putea intra doar pe baza biletului, dar ulterior spectatorii au fost rugați să cumpere cartonașul acela.

Continuarea pe historia.ro.