Despre istoria aviației române se scrie din ce în ce mai mult în ultimele decenii. În general, textele publicate se concentrează asupra figurilor reprezentative, asupra campaniilor aeriene din cele două războaie mondiale sau asupra realizărilor industriei aeronautice. Rămân și câteva subiecte aproape neabordate; printre ele, modul în care câteva zeci de aviatori au părăsit România pentru a ajunge în lumea liberă. Ei au fost nevoiți să fure, pur și simplu, avioanele și să treacă fără autorizație frontierele. În limbajul epocii aceste aventuri s-au numit „evaziuni aeriene”.
Subiectul este foarte sensibil: au fost mulți, în România sau în Occident, care i-au considerat eroi pe acești fugari; conform legilor statului român ei erau, în același timp, hoți și trădători. Iată, în cele ce urmează, câteva astfel de istorii, cu final mai mult sau mai puțin fericit.
Un aviator și două evadări
Primele evadări pe calea aerului au avut loc în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Câțiva aviatori români, dintre cei care luptau împotriva sovieticilor, au realizat că războiul era pierdut și țara va fi ocupată. Astfel, au decis să înceapă o viață nouă dincolo de granițele regimurilor totalitare. Unul dintre ei a fost sergentul T.R. av. Nicolae Teodoru care, în luna iulie a anului 1943, a decolat de la Mariupol și a aterizat în Cipru. Avionul său, un bombardier Junkers-88, a fost confiscat de Aliați pentru teste, iar astăzi este expus la Muzeul Aviației din Dayton, Ohio. Este, de altfel, singurul avion românesc de luptă din anii celui de-Al Doilea Război Mondial care se mai păstrează (acestuia i se mai adaugă două avioane de școală – Fleet și Nardi – conservate la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand”).
Prima fugă din România a lui Max Auschnitt
O altă fugă spectaculoasă a avut loc la 17 iunie 1944, când un avion militar de tipul Heinkel 111, aflat în înzestrarea armatei române, a decolat cu un ofițer și trei civili la bord și s-a îndreptat spre Cipru. Ofițerul, în același timp pilot al avionului, era Matei Ghica Cantacuzino, iar însoțitorii săi erau Max Auschnitt, unul dintre marii industriași ai țării, Alexandru Racotă, funcționar al Societății de Telefoane, și Radu Hurmuzescu, șef de lucrări la Politehnica din București.
Căpitanul av. Matei Ghica Cantacuzino era încadrat, la acea dată, în Escadrila 78 Bombardament din Flotila 1 Bombardament (Brașov). Această escadrilă se afla la Ianca, cu nouă avioane care erau dispersate pe izlazul de la marginea localității, izlaz transformat în aerodrom de bază. Misiunea subunității aeriene era aceea de a bombarda pozițiile sovietice din nordul Moldovei, la cererea trupelor româno-germane din linia întâi.
Plănuită, probabil de mai mult timp, evadarea nu a fost posibilă până la 15 iunie. Motivul era simplu: pe același aerodrom de lângă Ianca se aflaseră și avioanele Flotilei 3 Vânătoare. Alarmate, avioanele de vânătoare ar fi prins din urmă bombardierul și l-ar fi doborât.
„Cei din mașină sar cu valizele în mână și, pe dinapoi, se urcă în avion”
Avionul cu care Matei Ghica Cantacuzino a hotărât să dezerteze era Heinkel-ul 111 înmatriculat cu numărul 55. Era, de fapt, chiar avionul care îi fusese repartizat pentru misiuni de luptă. În dimineața zilei de 17 iunie a venit la aerodrom și, sub pretextul că motoarele nu funcționau prea bine, i-a cerut unui maistru să-i facă o verificare amănunțită. Maistrul s-a conformat și l-a asigurat că totul era în regulă.
În jurul orei 12:00 s-a repezit la locuința sa din satul Ianca, unde era încartiruit, s-a îmbrăcat în haine civile și a plecat din casă în grabă cu o valiză. A mers spre postul de control de la drumul care ducea la Șuțești și a anunțat că așteaptă trei prieteni care vor veni cu mașina peste vreo jumătate de ceas. Acești prieteni erau, de fapt, cei cu care urma să plece și care își petrecuseră noaptea în apropiere, la conacul lui Constantin Șuțu. Pe vremuri, Ghica și Șuțu se împrieteniseră, amândoi fiind aviatori amatori...
A ajuns apoi pe aerodrom la ora 12:30, exact când ceilalți ofițeri și subofițeri mergeau la popotă pentru masa de prânz. Cum bătea la ochi să rămână singur pe aerodrom, le-a spus camarazilor că aștepta ordine de la eșalonul superior să plece la Focșani într-o misiune specială.
Ceea ce urmează pare scenariu de film polițist. Cu un aer degajat, Mihai Ghica s-a întâlnit cu cei trei amici la ora 13:00. I-a interzis santinelei să-i legitimeze și i-a luat cu el. Au plecat cu două mașini. În prima era Ghica și militarul care îi era șofer, iar în cea de-a doua erau proaspăt sosiții Auschnitt, Racotă și Hurmuzescu. Dacă s-ar fi aplicat just regulamentul, totul s-ar fi oprit aici. Soldatul aflat în post nu avea altceva de făcut decât să pună mâna pe telefon și să anunțe ofițerul de serviciu. Numai că, intimidat, soldatul a rămas fără reacție.
Cele două mașini au ajuns în sat și au rămas în așteptare aproape o oră. La un moment dat, Ghica i-a cerut șoferului să-l ducă la avion. Acolo i-a găsit pe cei doi soldați-mecanici: armurierul și motoristul (ordinul era ca atunci când piloții sunt la masă, avioanele să fie păzite de mecanici). Și-a atârnat un aparat foto de gât și le-a spus soldaților că îi vin niște prieteni să se fotografieze cu avionul. Apoi le-a cerut să se urce pe avion și să dea jos husele de pe el, nu înainte de a-și trimite șoferul să aducă și cealaltă mașină. „Soldații l-au ascultat și au procedat la deshusarea avionului, în timp ce el, hoțește, a ridicat calele de la roți, le-a pus în avion și apoi s-a urcat sus, la postul de pilotaj și a dat drumul la ambele motoare odată, spre surprinderea soldatului mecanic”.
Continuarea pe historia.ro
