Drama unei românce din Danemarca: "Autoritățile mi-au luat bebelușul de 10 săptămâni"

Bucuria însă nu a ținut decât câteva săptămâni, deoarece autoritățile daneze au considerat că femeia nu este capabilă să-și crească singură copilul, având în vedere depresia de care suferea. De aproape doi ani are voie să își vadă copilul o oră și jumătate, o dată la două săptămâni.

Povestea lui Marius și Ruth Bodnariu, cărora le-au fost luați cei cinci copii, dintre care unul de doar patru luni, de către autoritățile norvegiene, este cunoscută de întreaga țară. Nu este singurul caz, foarte mulți români stabiliți peste hotare se confruntă cu această situație. În urmă cu câteva zile, am primit pe adresa redacției un apel disperat de la o doljeancă stabilită în Danemarca, căreia i-a fost luat copilul din primele săptămâni de viață și care luptă să îl recâștige. „În urmă cu aproximativ șapte ani, am suferit o depresie, după pierderea fiului în vârstă de 14 ani, care a fost bolnav de leucemie mieloidă acută. În 2014, am născut un bebeluș. Cum au aflat autoritățile daneze că am născut, am fost asaltată. Îmi sunt încălcate drepturile de mamă și drepturile copilului. Bebelușul s-a născut prematur, cu patru săptămâni mai devreme. Fiind foarte mic, am mai fost ținută alături de copil zece săptămâni, după care am fost dusă la o întâlnire cu cei de la Asistența socială din cadrul primăriei Hillerod. Când ședința s-a terminat, mi-au spus că nu mai am dreptul să primesc copilul, că acesta va fi dus în sânul altei familii. Un bebeluș smuls de la sânul mamei cu atâta cruzime! Mi-au permis să îl văd, inițial, o dată pe săptămână, după care o dată la două săptămâni, câte o oră și jumătate. Vă implor, ajutați-mă să-mi salvez copilul, să îl am aproape“, sunt doar câteva din rândurile trimise de Hermina Gheorghe, scrie gds.ro.

„Fiecare copil are un loc aparte în sufletul meu“

Povestea acestei femei este impresionantă și în același timp cutremurătoare. Nu a avut o viață ușoară. A plecat din Orodel din cauza problemelor financiare, alegând să muncească împreună cu soțul departe de casă. Când copilul lor avea doar trei ani, soțul Herminei a fost omorât. A crescut singură copilul, muncind fără încetare pentru a-i putea oferi tot ceea ce avea nevoie. „Soarta a fost mult mai crudă decât mă așteptam. Eram fericită, eram puternică, însă totodată eram sclav într-o țară străină. Munceam și zi și noapte la o firmă de curățenie. Dormeam doar două ore pe noapte. Îmi era rușine să spun șefului că nu mă duc la muncă, că am nevoie de o zi liberă. Patru ani și șase luni am muncit în acest ritm, până când necazul mi-a bătut la ușă. Copilul meu a fost internat 18 luni, diagnosticat cu un tip grav de leucemie. Am stat lângă el neîncetat, iar mult timp ultimele lui cuvinte mi-au răsunat în minte, privirea lui, disperarea lui și a mea… E greu de explicat, doar un părinte care trece printr-o asemenea tragedie mă poate înțelege. Pe 29 decembrie 2008, la ora 12.30, doctorii au decis că nu mai e nimic de făcut, am văzut cum copilul meu se stinge… Aceste momente grele și-au pus amprenta pe mine. Am simțit că viața mea nu mai are nici un sens, mă simțeam a nimănui, lipsită de putere. Este adevărat că am încercat să-mi iau viața. Îmi veneau în minte ziua când copilul meu s-a născut, când a spus primul cuvânt – care a fost mama, când a plecat în piciorușe… Ani buni am avut căderi puternice de calciu, eram distrusă, mergeam la muncă cu dureri insuportabile. Am mers atunci la doctorul de familie, i-am povestit despre durerile îngrozitoare pe care le aveam la spate și picior, însă mi-a spus că nu am nimic, sunt depresivă“, a adăugat femeia. În urmă cu aproximativ doi ani, a aflat că este însărcinată. Era internată în acea perioadă în spital, după un alt episod de cădere, după o altă tentativă de suicid. A vrut inițial să renunțe la sarcină de teamă ca micuțul să nu fi fost afectat. A luat decizia să păstreze sarcina în momentul în care medicii i-au dat asigurări că fătul este perfect sănătos, că s-a dezvoltat normal, că nu există nici un fel de pericol. „Am născut prematur, iar actele pentru a-mi lua copilul erau deja gata. Mi-au permis să stau lângă micuțul William Cristian zece săptămâni. Inițial, m-au dus împreună cu copilul la o familie, pentru a fi supravegheați. Asta până a făcut copilul zece săptămâni, după care mi l-au luat. Mi-au adus tot felul de acuzații, că nu mi-am uitat primul copil, că încerc să îl folosesc pe William ca tratament. Absurd, fiecare copil are un loc aparte în inima mea! Cum să-i ceri unei mame să-și uite copilul mort? De ce nu m-au internat cu copilul într-un centru special pentru mamă și copil, de ce mi l-au smuls de la piept? Sunt vizitată de psihologi o dată la câteva săptămâni și de fiecare dată mă întreabă dacă mi-am uitat copilul decedat… Dacă plâng în fața lor, menționează că sunt depresivă, dacă râd spun că sunt nebună. Dacă îmi mângâi copilul spun că este prea mult, dacă încerc să mă abțin să nu îl iau în brațe, să îl pup, spun că sunt indiferentă. Au interpretat până și cuvintele mele. Cum spunem noi, românii, dacă Dumnezeu a vrut să mi-l ia pe primul, mi-a dăruit un alt suflețel când nu mă așteptam. Au trecut în documente că am zis că William e reîncarnarea lui Flaviu… Au notat în rapoarte că micuțul meu nu mă privește în ochi, că nu există contact viual… Nu au venit niciodată cu translator la mine la evaluări și din acest motiv au și existat interpretări ciudate, cuvinte pe care eu nu le-am spus niciodată. Sunt o femeie simplă, care nu știe limba perfect. Am un copil minunat, extrem de zâmbitor, care se bucură de câte ori mă vede. Au precizat în rapoarte că William pare un copil bine dezvoltat, bine proporționat, cu abilități motorii și lingvistice normale. Este un copil zâmbitor și liniștit, care a adormit în brațele mele atunci când a fost obosit. Cu toate acestea, autoritățile au considerat că nu sunt pregătită să-mi dea copilul“, a povestit Hermina Gheorghe.

Femeia este hotărâtă să lupte până la capăt, a cerut sprijin Ambasadei României de la Copenhaga, dar și Autorității Naționale pentru Protecția Copilului. A solicitat repatrierea ei și a copilului. Este dispusă să ajungă până la CEDO, dacă va fi nevoie.