Românii și bulgarii au reprezentat mult timp două popoare din al căror bagaj specific manifestărilor orgoliului național părea să lipsească tocmai spiritul înfruntării. Ar fi fost un caz atipic lumii agitate din sud-estul Europei, o situație de neconceput în condițiile în care statele naționale din regiune s-au afirmat și prin etalarea rivalităților istorice. Au existat însă în istoria modernă a celor două națiuni vecine două evenimente exemplare, de la care se poate spune că mereu s-a alimentat duhul confruntării.
Recunoștința, repede uitată
Mai întâi, independența României la 1877-1878 a presupus sacrificii umane și materiale enorme chiar pe teritoriul bulgar, dar victoriile împotriva Imperiului otoman au fost în final răsplătite inechitabil de către puterile Europei. României i s-a recunoscut doar condiționat independența iar frontiera dobrogeană a devenit un motiv de nemulțumire atât la Nord cât și la Sud de Dunăre. În primii ani ai Principatului autonom, bulgarii au arătat o anumită recunoștință față de sacrificiul etalat de români la Plevna, dar curând, după proclamarea independenței la 1908, "uitarea" avea să se aștearnă peste memoria celor tineri sau chiar a celor mai bătrâni. Din amintirea momentului 1877, a mai rămas doar ajutorul surorii mai mari, Rusia. Cel de-al doilea moment important, care a oferit, o dată cu trecerea anilor, imagini consistente ale rivalității dintre români și bulgari a fost războiul din vara anului 1913. Evenimentul în sine nu reprezenta decât deznodământul unei crize politice prelungite, începută o dată cu declanșarea primului război balcanic în toamna anului 1912. Eșecul discuțiilor privind modificarea frontierei comune a reprezentat actul intâi al dramei, iar războiul partea a doua.
Tratative sub semnul... nervilor
Tratativele româno bulgare angajate la București sau la Londra au stat tot timpul sub semnul unei mari nervozități. Atât în Bulgaria cât și în România, relațiile politice încordate au devenit o temă de dezbatere la tribuna parlamentară și în însemnările presei. În privința opiniei publice românești, se poate observa că disputa teritorială cu Bulgaria a reprezentat unul dintre rarele momente când ea s-a pronunțat cu vivacitate asupra unei teme de politică externă. Lideri de partid, deputați, istorici sau publiciști incitau și mai mult spiritele, solicitând repararea unei vechi nedreptăți prin implicarea imediată a țării în război. În ședința din 15 decembrie a Adunării Deputaților, în aceeași zi în care Titu Maiorescu transmitea primele sale instrucțiuni cu privire la conținutul tratativelor diplomatice de la Londra, deputatul C. Fortunescu susținea că "fără compensațiuni teritoriale" sau "fără rectificare de frontieră" era greu de înțeles cum "glasul României" ar fi fost ascultat de către marile puteri. În opinia lui, era evident că în concertul european existau și voci care nu se auzeau sau glasuri care incantau după partiturile scrise de alții. Concluziile acestui discurs, rostit chiar în preziua deschiderii ședințelor reuniunii londoneze, dovedesc faptul că, în probleme de politică externă, între viziunea guvernului susținută de către rege și cea a unora dintre membrii forului legislativ existau deosebiri la fel de mari, ca acelea existente între politică și politicianism.
Cuvintele deputatului conservator spun de fapt totul: "Și ținem să se știe că dacă este posibil să se închidă porțile Palatului Saint James în calea plenipotențiarilor noștri și ca ambasadorii să ne oprească de a vorbi, nu este posibil ca cineva să stea în calea soldaților noștri și nimic nu va opri pe leii satelor noastre ca să poarte oriunde vor călca vitejii îngrozitoare și noblețea de zeci de ori seculară a unui popor daco-roman".
Să se țină seama de interesele noastre
În cadrul aceleași ședințe a luat cuvântul și deputatul D. I. Grădișteanu. După ce a încercat să argumenteze necesitatea rectificării frontierei dobrogene prin considerente de ordin strategic, el a lăsat să se înțeleagă că pretențiile României și-ar găsi o deplină aderență în principiul menținerii echilibrului de forțe în Peninsula Balcanică. În acest fel, țara ar fi fost îndreptățită să-și extindă frontierele pentru că, la împărțirea teritoriilor cucerite, aliații balcanici nu se puteau orienta decât după principiul compensațiilor teritoriale. Fiecare stat balcanic beligerant urma să primească, în raport cu principiul compensațiilor, o întindere de pământ cu populații amestecate, care trebuia să fie direct proporțională cu ponderea numerică a întregii populații naționale din cadrul Imperiului Otoman. Conform acestui algoritm, România urma să beneficieze de compensații fabuloase.
Continuarea pe historia.ro
