Norvegienii nu vor să audă de aderarea la UE. Britanicii și-au luat adio. Tot mai mulți estici strâmbă din nas față cu Germania. Iar Ungaria vituperează în contra justiției europene. Cât mai valorează oare comunitatea?
Ciocul mic și joc de glezne, le-a propus, recent, Emanuel Macron, polonezilor. Întrucât insistă, independentiști și orgolioși cum sunt, să susțină un guvern care irită și dă de furcă liderilor de la Berlin și Paris, președintele Franței le-a spus-o de la obraz.
În raport cu motorul franco-german al Europei și poziția lui crucială, în inima Uniunii, Polonia ar "merita mai mult” căci s-ar fi plasat, potrivit liderului de la Elysee "la periferia Uniunii Europene pe numeroase teme",…nefiind „prin nimic în fruntea Europei".
Mai rar atâta îngâmfare și inconștiență istorică din partea unui tânăr, poate prea tânăr lider european, vorbind unui popor de patruzeci de milioane de oameni care și-a ales democratic executivul și continuă, în majoritate, să-l susțină.
E vorba, nota bene, de un neam lăsat de francezi de izbeliște, în 1939. Nici ei și nici englezii n-au tras luni de zile un foc de armă împotriva Germaniei naziste. Care cotropise țara vecină și o dezmembra într-o veselie, cot la cot cu Stalin, fără ca lui Hitler să-i pese de declarația de război aliată, articulată în baza unui tratat de asistență mutuală.
Dar chiar dacă Franța s-ar fi comportat ireproșabil, în istorie, față de polonezi, se pune o întrebare simplă. Cui prodest actuala ei aroganță de mare putere?
Citiți continuarea pe dw.com!
