Lent dar fără întrerupere, pe măsură ce interiorul ei se răceşte, Luna s-a micşorat cu peste 50 de metri în ultimii sute de milioane de ani, a explicat Watters, într-un comunicat publicat de NASA. Asemeni unui bob de strugure care se usucă transformându-se într-o stafidă, Luna "se stafideşte" la rândul său.
Dar, spre deosebire de strugure, a cărui pieliţă este flexibilă, suprafaţa Lunii este rigidă şi formează falii acolo unde straturile de scoarţă sunt împinse una către alta.
Faliile, similare plăcilor tectonice ale Terrei, încep să formeze prăpăstii cu maluri abrupte care se întind de-a lungul a mai multe zeci de kilometri. Potrivit NASA, astronauţii Eugene Cernan şi Harrison Smith au fost nevoiţi să străbată în zigzag cu vehiculul lunar falia Lee Lincoln în timpul misiunii Apollo 17, din 1972.
Watters este autorul principal al acestui studiu care a analizat datele furnizate de patru seismografe instalate pe Lună de astronauţii din misiunile Apollo 11, 12, 14, 15 şi 16, utilizând un algoritm creat pentru a identifica locurile în care se produc aceste seisme detectate de o reţea de senzori.
Între 1969 şi 1977, seismografele au înregistrat 28 de seisme superficiale cu magnitudinea de între 2 şi 5 grade.
Echipa a determinat că între 8 şi 28 de mişcări ale scoarţei s-au produs pe o distanţă de 30 de kilometri provocând falii vizibile pe imaginile selenare.
Luna nu este singurul corp ceresc din sistemul solar care se micşorează odată cu vârsta. Potrivit NASA, planeta Mercur are "falii uriaşe" de aproape 1.000 kilometri lungime şi 3 kilometri înălţime şi"semnificativ mai mari" decât cele ale Lunii.
