Părintele Pavel a povestit pentru doxologia.ro cum a ales calea Domnului, chiar după o slujbă obişnuită de duminică. Era într-o duminică, la sfânta slujbă, în biserică, lângă strana celor ce cântau. Și a simţit acea bucurie a călugărului inundându-i întreaga ființă. Îmbrăcat ca un rapper, în pantaloni largi și o geacă strălucitoare, lacrimile îi şiroiau pe obraji, fără să şi le poată stăpâni. Și, ca la un semn, în acel moment, oamenii din jur începuseră să-l încarce cu daruri.
Părintele Pavel este acum ghid, explicând cu entuziasm unor pelerini istoricul mănăstirii. Peste jumătate de oră e trapezar. Pe tractor, în grădină, la bucătărie, la calculator, în atelierul de pictură și sculptură, în biserică ‒ părintele e acelaşi, şi te miri cât de mult îl întăreşte Dumnezeu, dându-i putere. Ba mai mult, părintele stareț, protosinghelul Iosif Chiriac, l-a învățat să facă injecții și să panseze, el însuși fiind priceput în acestea.
„Sunt unele lucruri care ni se dăruiesc. Noi degeaba ne străduim să le avem. Cu cât ne străduim mai mult, cu atât ele par că se îndepărtează. Când renunțăm la a nu le mai avea, atunci le primim. Noi, cu inima, nu renunțăm, dar renunțăm cu mintea. Și când ai renunțat cu mintea, primești în dar, în inimă. Și atunci vei păstra acest dar tot timpul.
De exemplu, mântuirea se dobândește prin dăruire. La fel și liniștea. Așa au ajuns unii sfinți să aibă harisme, să aibă daruri: au primit, de asta se numesc daruri. Le-au dorit, dar au renunțat la ele. Le-au și ascuns. Nici nu au recunoscut că le au. Le foloseau doar când aveau nevoie și era nevoie. Și asta noi nu știm, când e nevoie”, a povestit călugărul.
Viaţa acestui monah a fost, parcă, un şir de piedici. Şi-a dorit să intre la Seminarul Teologic, apoi la Facultatea de Teologie, secția Pastorală, și-a dorit să fie preot, însă peste tot a primit refuzuri, pe motiv că nu are aptitudini, pe motiv că este prea mic de statură, și, după spusele sale, avea pregătite multiple argumente cu sfinți care au fost mici de statură. N-a renunţat însă la slujirea lui Dumnezeu. A iubit şi iubeşte biserica Măriei sale Ştefan, îngrijind-o cum ştie el mai bine. La Vecerniile în taină, ruga sa tăcută umple de bună mireasmă sfântul lăcaş.
La Mănăstirea Tazlău a ajuns căutând mormântul străbunicului său, care a fost preot paroh aici. A plecat de acasă pentru trei zile, dar nu s-a mai întors. Mama simțise acest lucru și, la despărțire, l-a sărutat pe frunte și i-a dat binecuvântare.
