Nu este vorba despre un atac politic și nici despre o neînțelegere între instituții. Este o constatare rece, statistică și juridică: zeci de mii de acte de control, dar doar câteva zeci de sesizări penale, într-un stat în care corupția sistemică este recunoscută inclusiv de rapoartele europene.
Control fără consecințe: o problemă de sistem
Curtea de Conturi este, teoretic, una dintre cele mai puternice instituții ale statului. Controlează miliarde de lei, bugete publice, companii de stat, autorități centrale și locale. În practică însă, controlul se oprește prea des la nivelul constatării, iar constatarea este „îmblânzită” prin:
•formulări ambigue;
•recomandări în loc de sesizări;
•reclasificarea unor fapte potențial penale ca simple abateri administrative;
•trimiterea responsabilității către „alte organe competente”, fără a mai urma nimic.
Rezultatul? Dosarele nu ajung la DNA, iar faptele se pierd în timp, prescripție sau uitare.
Cifrele care compromit credibilitatea
Datele prezentate public de șeful DNA sunt greu de ignorat: într-un an, instituțiile de control ale statului au transmis sub 40 de sesizări către DNA, într-un context în care DNA a înregistrat aproape 2.000 de dosare noi.
Raportat la volumul de activitate al Curții de Conturi, aceste cifre ridică o întrebare legitimă:
Este România un paradis al corectitudinii bugetare sau Curtea de Conturi evită sistematic zona penală?
Răspunsul este evident pentru orice profesionist din domeniu: a doua variantă.
De ce evită Curtea de Conturi sesizarea penală?
Cauzele nu sunt tehnice, ci instituționale și culturale:
1. Frica de răspundere
Auditorii și conducerile camerelor de conturi evită sesizările penale pentru a nu fi chemați ulterior să le susțină în fața procurorilor sau instanțelor. O sesizare penală înseamnă responsabilitate, expertiză și asumare.
2. Politizarea conducerii
Curtea de Conturi este condusă de persoane numite politic, votate în Parlament. Această realitate generează o autocenzură structurală atunci când controalele vizează administrații „sensibile” sau entități conectate politic.
3. Cultura „recomandării”
În locul constatării ferme a prejudiciului și a indicării elementelor constitutive ale infracțiunii, Curtea preferă formulări de tip:
•„se impune analiza”,
•„se recomandă remedierea”,
•„se va avea în vedere”.
Acest limbaj neutralizează controlul.
Contradicția fundamentală: misiune vs. practică
Conform legii, Curtea de Conturi are obligația de a sesiza organele de urmărire penală atunci când constată indicii de infracțiune. Nu este o opțiune, nu este o recomandare, ci o obligație legală.
Cu toate acestea, în practică, Curtea pare să fi adoptat o filozofie periculoasă:
„Noi constatăm, alții să decidă.”
Această separare artificială a responsabilității este exact ceea ce slăbește lupta anticorupție.
Mesajul DNA: nu mai merge așa
Mesajul transmis public de DNA este, în esență, un avertisment instituțional: anticorupția nu se face doar cu procurori, ci cu un întreg ecosistem funcțional de control, sesizare și asumare.
Când Curtea de Conturi, una dintre cele mai bine poziționate instituții pentru a detecta corupția bugetară, nu alimentează sistemul penal, rezultatul este predictibil:
•dosare puține;
•prejudicii nerecuperate;
•încredere publică erodată.
Concluzie: pasivitatea este complicitate instituțională
Într-un stat de drept autentic, pasivitatea nu este neutrală. Ea favorizează status quo-ul, protejează rețelele de interese și transformă controlul public într-un exercițiu formal.
Curtea de Conturi nu mai poate funcționa ca un „arhivar al neregulilor”, ci trebuie să redevină un actor activ al responsabilității publice. Altfel, criticile DNA nu vor rămâne simple declarații de presă, ci se vor transforma într-un rechizitoriu moral împotriva unei instituții care a ales confortul în locul misiunii.
Pentru Realitatea, această temă nu este una tehnică. Este una de interes public major: cine controlează banii statului și de ce nu ajung hoțiile în fața procurorilor?
