Marea sărbătoare a Învierii Domnului, numită în popor Paște, antrenează un ciclu de sărbători cu dată schimbătoare, dar și nenumărate repere ale unor tradiții specifice ce își au originea în Calendarul agrar sau în ritmul naturii. Pregătirea pentru sărbătorirea Învierii Domnului necesită o perioadă mai îndelungată, care trebuie petrecută într‑un mod special pe parcursul celor șapte săptămâni ale Postului Mare.
Oamenii din vechime acordau o mare importanță pregătirii sufletești pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Din culegerile de folclor și tratatele de etnografie observăm importanța pe care românii, de acum mai bine de un secol în urmă, o dădeau fiecărui moment din viața lor. Divinitatea era simțită ca având o influență directă și permanentă în viața omului.
Sâmbăta de dinaintea Floriilor ne reamintește de Lazăr, cel înviat de Mântuitorul din morți. Este ziua când se pomenesc morții pentru ultima dată înainte de Paște. Reluarea pomenirilor pentru cei adormiți se face de Paștile Blajinilor, luni după Săptămâna Luminată.
În sudul Basarabiei încă se mai practică obiceiul numit Lăzărelul. Obiceiul este atestat și în sudul Moldovei, în Muntenia și Dobrogea cu denumirea de Lăzărița sau Lăzărelul. Asemănător cu obiceiul colindatului de Crăciun, un grup de fete intră în curtea gospodarului și cântând „cântecul lui Lazăr“ execută un dans specific. Erau răsplătite de către gazdă cu ouă, gogoși, bani, nuci, făină.
Se consideră că la Duminica Floriilor, Postul Mare se încheie și începe Săptămâna Pătimirilor Domnului. La biserică se sfințesc ramuri de salcie, care simbolizează stâlpările de finic cu care multimea din Ierusalim L‑a întâmpinat pe Hristos. Aceste crenguțe se păstreză la icoană sau la poartă. Sunt păstrate până în următorul an și au rol apotropaic, protejând de duhurile rele și de vrăji.
Deniile
Denumirea acestor utrenii speciale provine din limba slavă [bu]dĕnije, sau sârbă denije și înseamnă priveghere. La români aceste slujbe sunt așteptate cu mare evlavie, ele reprezentând perioada cea mai intensă de pregătire a sufletului pentru intrarea în marea sărbătoare a Învierii. În special, joi seara la denia celor 12 Evanghelii și vineri când se cântă Prohodul Domnului. Mulți dintre bătrâni obișnuiau să țină post negru în fiecare zi, mâncând sărăcăcios seara, după slujbă.
Se întrerupeau muncile la câmp, se aprindeau focuri rituale pentru încălzirea pământului și a celor de Dincolo, se pregăteau straiele de sărbătoare.
Vinerea Mare
Se ținea post negru de către întreaga comunitate în amintirea Răstignirii și a morții Mântuitorului. Copiii mergeau pe câmp și adunau flori cu care veneau la scoaterea Sfântului Aer, Epitaful cu punerea în mormânt a Domnului. Prohodul se cântă și acum cu mare însuflețire de către întreaga comunitate creștină, formându‑se mai multe cete în biserică. Trăirea dată de tristețea morții Mântuitorului, împletită cu iminența Învierii este unică și era văzută de Mircea Eliade ca esență a religiei creștine: „Din această simplă confruntare a contrariilor, reiese întreaga măreție a creștinismului“.
Sâmbata Mare
Este o zi a liniștii. Lumina lină a Învierii își face simțită prezența prin venirea, la miezul zilei, a Sfintei Lumini la mormântul Domnului din Ierusalim. Treburile casnice sunt definitivate, oamenii se odihnesc pentru a participa la Slujba Învierii.
Sursa
