"Aseară, mergeam cu autobuzul de la serviciu spre casă. Mă mai gândeam la treburile de serviciu și la ziua de lucru ce tocmai se încheiase.
La următoarea oprire… urcă un băiețel de vreo 4 anișori, iar cu el un bărbat de vreo 30 de ani. Băiețelul se așeză pe genunchii tatălui său și plângea încetișor. Însă, nimeni nu-i acordă atenție.
Bărbatul părea foarte obosit, avea ochii extrem de triști și se uita neîncetat pe geam, având o privire pustie.
Trecuseră deja două opriri și, la un moment dat, băiețelul, cu lacrimi în ochi, își întrebă tatăl:
– Tăticule, o iubești pe mămica?
– Bineînțeles că o iubesc, fiule! – răspunse cu voce tremurândă bărbatul.
Băiețelul, înecându-se cu lacrimi, îl întrebă din nou pe tatăl său:
– Tăticule, de ce mama lipsește atât de mult timp? Și de ce tu mereu stai la bucătărie și plângi?
Ochii bărbatului se umpluseră de lacrimi și el spuse:
– Copile, de unde ai luat-o că plâng? Eu nu plâng! – și îl sărutase tandru pe copil.
Oamenii din imediata lor apropiere stăteau tăcuți și îl priveau pe bărbat. Acesta întoarse capul spre geam. Nu aș fi văzut că are lacrimi pe obraji, dar băiețelul a întrebat din nou:
– Tăticule, dar de ce au acoperit-o pe mama cu pământ? N-o vom mai vedea? – spuse băiețelul plângând.
Bărbatului au început să-i curgă lacrimile șiroaie. Nu i-a răspuns nimic, pur și simplu și-a îmbrățișat strâns fiul, ascunzându-și lacrimile de ceilalți oameni…"
