Companii profitabile, puse pe butuci după privatizare. Ce s-a ales cu fabricile românești după anii '90

Unele companii privatizate au intrat rapid în faliment, altele au sfârșit prin a fi vândute, iar o parte dintre cele care au rezistat n-au mai fost la fel de performante. Marile privatizări s-au dovedit a fi, cu mici excepții, și marile țepe date României. Interesele personale sau de grup, privatizările dubioase, trecerea de la economia socialistă la cea capitalistă sau managementul defectuos sunt principalele cauze care au dus la dispariția unor fabrici care pe vremea comuniștilor dădeau randamnent. În Gorj au dispărut marile unități economici precum fabrica de sticlă, ferma de porci Suinprod sau fabrica de cărămidă Unirea.

Zona industrială a municipiului Vaslui, care absorbea aproape întreaga forță de muncă a orașului, a ajuns o ruină. Marii coloși industriali au intrat în faliment în urma unor privatizări controversate. De notorietate este prăbușirea celui mai mare combinat de fire și fibre sintetice, Moldosin SA, după ce a ajuns în mâinile controversatului om de afaceri Omar Hayssam, potrivit adevărul.ro. Societatea a ajuns apoi să fie vândută bucată cu bucată.

Și la Zalău marile fabrici construite înainte de 1989 au întâmpinat probleme, iar multe dintre ele au fost închise. Situația e trasă la indigo și în multe alte județe ale țării. Dacă industria orașului Buzău trăiește în urma câtorva privatizări reușite, orașele Râmnicu Sărat și Nehoiu au rămas fără pilonii economici, care până în 1989 ofereau majoritatea locurilor de muncă pentru oamenii din zonă.

Iar la Alba Iulia, marile falimente ale județului au produs o gaură de sute de milioane de euro, bani care nu vor mai putea fi recuperați integral niciodată. Suma reprezintă totalul creanțelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvență sau în faliment, mai scrie aceeași sursă.

Emblematic prin felul în care statul român a pierdut un colos industrial cu potențial financiar uriaș este cazul Electroputere Craiova, fosta mândrie a comuniștilor.

Aici, în primăvara lui 1968, Nicolae Ceaușescu îi făcea turul fabricii lui Charles de Gaulle, președintele Franței, iar comentatorul TVR vorbea CITEZ ,,despre o cetate a mașinilor electrice“. 40 de ani mai târziu, compania a fost vândută pe bucăți, iar în 2019 – închisă definitiv.

Pe vremea comunismului, Brașovul trăia prin întreprinderi precum uzina de autocamioane Roman, Tractorul, Hidromecanica sau Rulmentul. Acestea au devenit amintiri ale companiilor care generau zeci de mii de locuri de muncă. Uzina Rulmentul, una dintre cele mai mari din Brașov în vremea comunismului, a intrat în faliment în 2007. Din cei 7.000 de angajați, câți erau în vremurile de glorie, rămăseseră puțin peste 2.000.

Dar cum s-a ajuns în această situație: la două săptămâni de la Marea Mineriadă, în iunie 1990, prim-ministrul Petre Roman își prezenta în Parlament programul de guvernare. Acesta presupunea schimbări importante în întreprinderile de stat. Urmau să fie înființate firme și companii private și să fie încurajate libera inițiativă și investițiile străine. În realitate, chiar programul de guvernare avea mari lipsuri - retrocedarea proprietăților se anunța limitată, privatizarea nu se făcea imediat și integral. În plus, întreprinderile de vânzare se împărțeau între stat și mediul privat, dar partea privată nu venea de la investitori, ci de la salariați. Decizia, utilă electoral, a agravat lipsa de tehnologie nouă resimțită în economie încă din anii "80.

După cinci decenii de economie planificată, în care statul era marele proprietar, aspirațiile au fost îndreptate către Occidentul capitalist. Și această trecere nu se putea face fără privatizarea proprietăților de stat. Altfel că, Guvernul de la București a ales privatizarea în masă, numită de economiști o terapie de șoc. Dacă la nivel teoretic, decizia a fost considerată înțeleaptă, realitatea ne-a arătat că nu a fost așa. Astfel că, la scurt timp după ce statul le-a împărțit cetățenilor acțiuni la diverse societăți de stat, mulți n-au știut ce să facă cu ele sau le-au vândut pe nimic celor care au văzut potențial crescut în acele afaceri.

În 1990, privatizarea era una dintre prioritățile noului regim de la București. Însă primii pași spre capitalism s-au făcut greu. Prima lege a reformei a fost Legea 15 din 1990, de reorganizare a întreprinderilor ca regii autonome și societăți comerciale. Apoi a venit Legea 31, de înființare a societăților comerciale private – iar Registrul Comerțului nu mai făcea față cererilor.

Prin Legea 58 din 1991, încep privatizările în masă. Guvernul Român decide ca toate companiile de stat să fie deschise privatizării. Cea mai răsunătoare metodă din istoria privatizării, Cuponiada a avut loc între 95 și 96.

Milioane de oameni au stat atunci la coadă să primească gratuit tichetele de privatizare. Valoarea cupoanelor se ridică la 975.000 lei, în banii de atunci. Dacă societățile ar fi fost profitabile, oamenii ar fi avut de câștigat din dividente. Însă, în numeroase cazuri, chiar și taxele poștale depășeau valoarea dividendelor. Multe persoane nu au apucat să le valorifice la timp, iar inflația și-a spus cuvântul, s-au depreciat. Cuponiada s-a încheiat prost. Alte 5.500 de societăți de stat s-au prăbușit în numele unei reforme care n-a fost suficient cântărită.

Ca aproape toate reformele, și privatizarea a avut parte de mai multe abordări. Privatizarea de tip MEBO s-a dovedit și ea ineficientă. Prin acest proces, activele unei companii erau vândute salariaților. Din 1993 și până în 1996, doar 837 de societăți au fost privatizate astfel, adică 28% din privatizările din România. Măsuri elementare de ordine economică se loveau de împotrivirea salariaților, nepregătiți economic, sau a conducerii politice.

După Revoluție, sutele de fabrici și uzine s-au lovit imediat de haosul creat în urma vidului de putere. Gândită într-o structură planificată, subordonată direct statului, industria românească a demonstrat repede că nu era pregătită pentru economia capitalistă. Marile întreprinderi nu aveau comenzi și nu aveau piețe de desfacere. Iar lipsa de competiție și tehnologie au grăbit dezastrul. Climatul economic a fost deteriorat și de lipsa unor direcții politice ferme spre o adevărată economie de piață, la care s-au adăugat decizii luate pe jumătate. Inflația a durat ani de-a rândul, ajungând la uriașa cifră de 250% în 1993, din cauza numeroaselor măsuri electorale, dar și a blocajelor apărute în procesul producției din cauza confuziilor în privința proprietății, dar și din lipsă de capital. Așa se face că mulți români au ajuns să creadă că economia de piață se reduce la prețuri uriașe, produse proaste și frica permanentă de șomaj.

În 1997, privatizarea în masă s-a încheiat, iar autoritățile au gândit mai bine legislația pentru accelerarea procesului, prin alte metode. Chiar și-așa, lucrurile n-au mers tocmai bine, în multe cazuri privatizările sfârșind cu falimentul firmelor.

Anul 2000 este marcat de startul marii privatizări prin lichidare, proces care începe să slăbească industria și economia românească deopotrivă. Marile combinate siderurgice din România au fost vândute la bucată firmelor mari din străinătate care au preluat platformele și fie le-au vândut integral la fier vechi, fie le-au micșorat capacitatea de producție. Multe fuseseră aduse în colaps de statul român, înainte de vânzare. Sidex era perla coroanei siderurgiei romanești dar la începutul anilor 2000 era deja considerat o gaură neagră a economiei, fiind cedat la pachet cu o datorie uriașă.

Unul dintre cele mai industrializate județe din țară, Prahova, avea, înainte de Revoluție, uzine și fabrici în care se producea de toate. De la detergenți, stofe, geamuri, îngrășăminte chimice și mobilă până la cele mai performante instalații de foraj petrolier din lume. Au ajuns și ele în ultimii 25 de ani să fie furate sau închise, producând șomerii pe bandă, dar și multe dosare penale.

Și privatizările din Bistrița Năsăud au atras atenția procurorilor DNA. Printre unitățile de producție din Bistrița-Năsăud care ar fi pe lista privatizărilor dubioase se află Mopanul, fosta fabrică de pâine a județului, dar și fostul Combinat de Prelucrare a Lemnului.

Coloși industriali ai Iașiului precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizați după 1990 prin privatizări defectuoase sau rău-intenționate. Până în acest moment, în ciuda multiplelor anchete declanșate de procurori, niciuna dintre uriașele țepe economice trase la Iași nu s-a încheiat cu condamnări penale.

În total, sute de mii de locuri de muncă desființate și zeci de fabrici închise, vândute pe nimic sau distruse prin favorizarea importurilor și a legendarelor investiții străine. În locul lor au răsărit mallurile.

Modul în care s-a produs privatizarea în Romania a fost un esec, având în vedere că, în țara noastră, au fost vândute activele fără privatizarea managementului, a recunoscut chiar Ion Iliescu, primul președinte al țării după căderea comunismului.

În 1990, anul zero al capitalismului, s-au înființat 6.900 de companii. Dintre acestea, doar 49 mai erau active la jumătatea anului 2019, din care 13 nu înregistrau venituri și doar 14 firme au raportat o cifră de afaceri de peste un milion de euro, arată o statistică publicată în același an.