COLECTIV. Scrisoarea unui tată către fiul său mort. Răspunsul lui Arafat: "Nu puteam face mai mult"

Redăm integral scrisoarea tatălui:

"Dragul nostru Alex, băiatul nostru cuminte, deștept și frumos,

Cum e Raiul azi, cum se vede lumea asta de acolo, Alex? Vezi dezbaterile? Ți-au arătat Acolo cum ți-ai petrecut ultimele 23 de zile pe pământ? Să-ți spunem și cum le-am văzut noi, de aici ...

Ai supraviețuit incendiului. Ai ieșit în picioare din Colectiv. Medical vorbind, ai ajuns la spital ”conștient, cooperant, orientat temporo-spațial și asupra propriei persoane, fără deficite motorii la nivelul membrelor superioare sau membrelor inferioare, în respirație spontană în aer atmosferic, stabil hemodinamic. ” Ai avut lângă tine medici care au luptat să te ajute, unii care nu sunt azi pe la televiziuni și nici medaliați, ci plâng și ei, neputincioși ca și noi, după tine.

Erai intubat și sedat, dar și așa îți făceai noi prieteni, oameni care s-au strâns aproape de tine, cu gândul, cu rugăciunea, cu faptele...

Ne-am dorit să continuăm lupta pentru viață ta într-un spital în care să existe o secție pentru pacienți cu arsuri grave, într-o țară europeană. Pentru că în ciuda rănilor tale, întinse pe 45-50 % din suprafață corporală, erai stabil, în 4 noiembrie dimineață am început căutarea. Clinica AKH Viena avea un pat liber. Tot în 4 noiembrie am primit pentru tine, prin noii tăi prieteni, acceptul scris al clinicii din Viena.

În 5 noiembrie la prima oră știam că ești din nou echilibrat, asta după ce peste noapte fuseseși ușor instabil (nu era însă o surpriză această instabilitate, după ce în acea zi ai fost în sala de operație pentru prelevare și grefare piele).

Să ne ierți că nu ne-am gândit atunci să facem altceva, ci doar să cerem respectarea drepturilor tale de cetățean român, asigurat al CAS – am cerut Spitalului Municipal Universitar București - managerului Cătălin Cirstoiu, eliberarea raportului medical necesar pentru a solicita Casei de Asigurări de Sănătate Formularul S2 / E112. Din momentul în care am cerut asta, a început o întreagă nebunie – ai devenit ba transportabil, ba netransportabil. Din stabil, ai ajuns în stare critică, cu toate organele afectate. Până și ministrul Bănicioiu, venit în vreo vizită de lucru, a participat activ la dezbateri - ești sau nu ești eligibil pentru a obține Formularul S2, ești sau nu ești transportabil, a dorit să știe exact cât o să coste tratamentul tău în Austria. În timp ce pe alții îi preocupă imaginea spitalului în Europa dacă te lasă să pleci.

După 5 ore de dezbateri, n-am primit nici raportul medical solicitat, nici nu mai știam exact care e starea ta reală – cât de stabil ești, cât de afectate îți sunt sau nu toate organele, nici dacă ești sau nu eligibil pentru Formularul S2/E112 – că doar tratamentul se putea face și în România, evident - pentru că aici știm și putem orice, avem de toate!!! Nu ne-au spus și ce infecții intraspitalicești avem – probabil trebuia să intuim că ”de toate” însemna inclusiv niște infecții care să reușească ce n-a reușit nici focul – să te trimită unde ești acum…

Spre seară, în aceeași nebunească zi de joi, 5 noiembrie, miraculos, același doctor care ne-a explicat dimineață la ora 9 cum o să te omorâm dacă te mișcăm din patul de la Spitalul Universitar, ne-a comunicat pe la ora 19 că ești singurul pacient transportabil, că ai fost evaluat din nou între timp, că vei pleca în Israel. Spunea domnul doctor Boroș că spitalul asta e spital adevărat, nu e ”buticul medical AKH” Viena. Ne-am bucurat că vei pleca într-un spital adevărat…

Imediat după am aflat că ai fost evaluat și de o echipa de medici Belgieni, că vei pleca totuși la Spitalul Militar Bruxelles. Ne-am bucurat iar, am auzit lucruri minunate despre spitalul din Bruxelles.

Transferul în Belgia trebuia să se facă în noaptea de 6-7 noiembrie. Nu puteam rămâne noi aici, nu te puteam lasă să ajungi în Belgia fără să fim și noi aproape de ține… I-am rugat pe noii tăi prieteni să caute transport spre Belgia și pentru mama și tata, să fim acolo când ajungi tu. Au găsit, am plecat dimineață...

Ce n-au știut mama și tata, Alex, a fost faptul că, pe parcursul nopții, tu ai dispărut de pe lista cu pacienții care au fost transferați în Belgia. Că, deși nimeni nu ne-a mai spus nimic, nu ai ajuns în acea dimineață la Bruxelles, unde te așteptam… Și noi, și rudele noastre, și prietenii noștri… am sunat toți unde ne-am putut gândi să sunăm că să aflăm ceva. Am trimis mesaje peste mesaje. Da, am și amenințat, ca să obținem vreo informație. Am aflat că nu ai plecat în Belgia ba pentru că în dimineață aia a fost ceață !!!!! (da, ceață, doar pentru tine), ba că nu mai erai în stare suficient de gravă cât să pleci, puteai să mai aștepți. Adevărul nu îl știm nici acum, nu știm nici azi ce s-a întâmplat. Poate în Rai se știe, oamenii însă, cei care știu, nu ne-au explicat încă ce s-a întâmplat atunci…

Până la urmă am fost informați că vei pleca totuși, dar nu în Belgia. Unde? Culmea, plecai în 7 noiembrie, seara, fix în spitalul în care tu fuseseși acceptat pentru tratament încă din 4 noiembrie – AKH Viena. Că să îl cităm din nou pe domnul doctor – la „buticul medical AKH” Viena. Am zburat după tine, din Belgia la Viena. Am aflat după, de la prietenii tăi care încercau să ajute, că și plecarea ta spre Viena a fost însoțită de emoții și de spaime – pentru ei, doar noi eram… unde în altă parte???... într-un aeroport belgian.

Am încercat să înțelegem, să iertăm, să sperăm. Am fost încrezători, încurajați și de medicii austrieci să rămânem pozitivi, tu luptai… Am aflat că n-ai fost transferat doar tu la Viena, ai adus cu tine și bacterii intraspitalicești. S-au chinuit să găsească tratamente potrivite, să le stăpânească. Noi am continuat să ne rugăm, să sperăm, înconjurați de tot mai mulți români din lumea asta care se rugau, sperau, împreună cu noi.

Am tot sperat până când am aflat că nu mai poți lupta. 22 noiembrie… Am fost lăsați să stăm lângă tine în ultimele tale ore din viața asta. Ți-am cerut iertare pentru toate, ne-am rugat și noi și preotul român care ți-a dat ultima binecuvântare. Ți-am povestit multe, chiar și ultimul meci al echipei tale preferate, FC Barcelona (tati, cum ți-am spus atunci, Barcelona a umilit Real Madridul, cât te-ai fi bucurat să vezi cele 4 goluri!). Știam că e ultima dată când îți mai povestim aici, înainte să îți vorbim prin rugăciuni, în cimitir. Sau iată cum… în scrisori trimise ție în Rai. Și lumii, sperând că vom primi măcar acum niște răspunsuri.

60! E o listă a durerii, Alex… O listă a celor uciși fie de focul din clubul Colectiv, fie de neputința, de corupția, de lașitatea, minciună, răutatea și orgoliul prostesc de care oamenii pot fi uneori capabili.

Numărul 60 pe lista asta a durerii - George Alexandru Hogea. 19 ani. Un număr pentru unii. Pentru alții, parte dintr-o statistică ce arată că mai mulți dintre voi, cei care ați fost salvați în noaptea cumplită de 30 octombrie din flăcări, ați murit în străinătate, nu în România…

Pentru noi ai fost și ești lumea întreagă, acum ești și Raiul… Și n-o să avem nici un dram de pace în suflete vreodată, neștiind exact tot, tot ce s-a întâmplat. Adevărul. Aveai sau nu dreptul să pleci? Aveau sau nu obligația că, neputând să te salveze, să-ți dea totuși o șansă la viață?"

Raed Arafat, răspuns pentru tatăl unui tânăr decedat în Colectiv: "Nu puteam face mai mult"