O fotografie făcută în grabă la Praga avea să devină peste ani emblema lui Mihai Eminescu. Și chiar dacă preferința pentru o imagine sau alta a poetului a cunoscut vârfuri sau scăderi de formă în funcție de epocă, acest portret realizat în anul 1869, în Piața Sf. Wenceslas, atunci când Eminescu avea 19 ani, a reușit să-și impună supremația.
Așa îl cunoaștem noi pe Eminescu, aceasta era fotografia din cărțile de Limba Română: profil aproape sculptural, frunte înaltă, păr pe spate, papion. Totuși, ce alte fotografii ale lui Eminescu mai există? Și cine le-a realizat? Un lucru e sigur: ocaziile în care poetul s-a lăsat fotografiat au fost rare; foarte rare. Demersul nostru are, așadar, vocație recuperatoare: iată povestea celor patru portrete ale lui Mihai Eminescu. Adăugăm însă aici și cele câteva poze care stârnesc și astăzi controverse: îl înfățișează ele sau nu pe scriitor?
Portretul care a fost considerat o bună perioadă de timp imaginea reprezentativă a poetului îi aparține lui Franz Duschek (foto), un fotograf ceh care-și avea studioul pe Str. Franklin din București. Fotografia a fost realizată în perioada 1880-1883, atunci când Eminescu avea în jur de 30-33 de ani, și a fost publicată de Titu Maiorescu într-un medalion cu portretele membrilor asociației culturale Junimea; acesta e și motivul pentru care poetul a ajuns în atelierul lui Duschek. Portretul a fost folosit ulterior în volumul princeps intitulat Poesii, dar și în revista „Familia”, la moartea lui Eminescu, în 1889.
Iată ce se scria la începutul secolului XX despre această imagine: „Portretul cel mai vrednic de nemuritorul nume al luǐ Eminescu rămîne fotografia din tabloul «Junimei». Ea datează din epoca maturitățiǐ poetului cînd personalitatea sa extraordinară ajunsese a se manifesta în toată strălucirea și toată vigoarea eǐ: și’n literatură, și’n viața publică. Ea ne arată imaginea poetului din vremea în care el a fost, pe cît soarta și mediul l’aǔ iertat să fie, maǐ mult ca orǐ’cînd al săǔ propriǔ, orǐ maǐ bine zis – al geniului săǔ. De aceea este și portretul cel mai indicat a decora casele cărturarilor noștri, museele noastre, toate așesămintele noastre culturale; a înfățișa străinilor pe cel mai de seamă poet și cugetător al Romînilor; a inspira pe artiștiǐ viitorului carǐ vor prinde în culorǐ și carǐ vor săpa ’n marmură, orǐ vor turna în bronz pentru veciǐ vecilor, chipul cel mai adevărat al scriitoruluǐ nostru celuǐ mai desăvîrșit! […] Aceasta-ǐ cea mai bună și cea mai credincioasă icoană a luǐ Eminescu“[1].
„Eu și Eminescu ar trebui să ne «posăm» și pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani”
Ca fotograf al Curții, Franz Duschek era apreciat de clientela aristocrată a epocii. Cunoscut în rândurile protipendadei bucureștene, își anunțase cu emfază deschiderea studioului în care îl va fotografia mai târziu pe Eminescu: „Îmi permit a face onorabilul public atent că posițiunea favorabilă a actualului meu atelier ’mi permite de aci înainte a effectua în modul cel mai bun recepțiuni fotografice, în toate zilele, în orice timp, senin sau nouros, și, prin urmare, sînt în plăcuta posițiune a assigura că voi putea satisface orice justă acceptare a unor public ce-mi va visita atelierul“.
Probabil că onorariul pretins de fotograf era destul de mare, de vreme ce Slavici și Eminescu au fost nevoiți să ceară ajutor financiar de la Negruzzi pentru a se putea fotografia: „Eu și Eminescu ar trebui să ne «posăm» și pentru ca să ne «posăm» ar trebui să avem bani, iară ca să avem bani ar trebui să ne trimiteți D-voastre din Iași. Lucrul e pe cât se poate de lămurit: bani și iară bani“[2]. Se pare că, în final, cel care l-a însoțit pe Eminescu în atelierul lui Duschek a fost chiar Titu Maiorescu. „Cu Eminescu am să mă duc eu mîine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La Bohème Roumaine“, scria el într-o scrisoare către Negruzzi“[3]. Cu siguranță că Titu Maiorescu cunoștea buna reputație a lui Duschek, de vreme ce a ales ca fotografiile pentru tabloul Junimii să fie făcute acolo. Pesemne că și lui Eminescu i-a plăcut acest portret, având în vedere că i-a dăruit Veronicăi Micle un exemplar. În ediția din 1904 a „Calendarului Minervei” este reprodusă fotografia lui Eminescu însoțită de o poezie scrisă de Veronica Micle[4].
Continuarea pe historia.ro
