"Aşa ar trebui să încep acest text dacă aş fi politician. Cum nu sunt, resping frăţietatea asta la grămadă şi falsă: cu destui dintre moldoveni n-aş putea fi frate, ca, de altfel, nici cu mulţi dintre concetăţenii mei români.
Şi tot pentru că nu sunt politician şi nu urmăresc să câştig capital electoral prin orice mijloace, n-o să mă apuc să propovăduiesc marea Reunire a Basarabiei cu ţara. Mai întâi, pentru că majoritatea moldovenilor fie nu consideră asta o prioritate, fie chiar sunt împotrivă.
Apoi, pentru că, dincolo de panglici politice patriotarde, ştirile despre Republica Moldova nu fac aproape deloc prima pagină în presa din România – publicul manifestă un interes scăzut pentru ele.
Şi există încă un motiv, poate cel mai puternic: situaţiile României şi Moldovei sunt, în clipa de faţă, net diferite. Statul român este membru UE şi NATO, are un nivel de viaţă şi de europenizare mai ridicat şi, mai ales, se află în afara sferei de influenţă directă a Moscovei. Republica Moldova este a nimănui, sărăcia e mai mare decât în România, iar prin Vladimir Putin, spectrul lui Stalin, călăul românilor moldoveni, rânjeşte din nou deasupra Chişinăului.
De aici, atitudinea de superioritate binevoitoare şi atotştiutoare, de frate mai mare de la oraş, a politicienilor Bucureştiului.
Unirea acum ar fi un soi de mezalianţă a unui boier cu o fată săracă. Nu spun că boierul nu o iubeşte, dar într-o zi i-ar putea trânti în faţă „Ai uitat cum erai când te-am luat?”.
Moldova şi România nu pot hotărî dacă vor sau nu să-şi legalizeze relaţia de veacuri şi să trăiască sub acelaşi acoperiş decât de pe picior de egalitate.
De aceea, România trebuie să facă tot ce-i stă în puteri pentru ca Moldova să devină membru cu drepturi depline al Uniunii Europene şi, când va fi posibil, al NATO (în momentul de faţă, atitudinea reţinută a guvernului Leancă în legătură cu aderarea la NATO este înţeleaptă în raport cu linia de înaltă tensiune Rusia-Occident care trece prin Ucraina şi Transnistria)".
