Andrei Gheorghe a murit. Interviu emoționant - Cum a ajuns în România din Rusia

Andrei Gheorghe a murit. Într-u interviu acordat cotidianului Adevarul în urmă cu doi ani, Andrei Gheorghe a rememorat anii copilăriei în Rusia.

Andrei Gheorghe povestește despre copilăria petrecută bătătorind pădurile rusești, vorbește despre „tragedia" din prima zi de școală, când nu înțelegea o iotă din limba română, și, în general, vorbește despre toate și despre toți.

Citeste mai mult: adev.ro/o1rfpe

Ai copilărit în Rusia. Ce amintiri păstrezi de atunci?

Andrei Gheorghe: In Mother Russia (n.r. – Mama Rusie). (râde) Am niște amintiri magice. Și după ce m-am mutat în România, am continuat să-mi petrec vacanțele de vară și de iarnă acolo. Normal că au fost magice, pentru că eram în vacanță, nu eram inserat în acea existență. Pentru mine Rusia a fost un fel de tărâmul lui Oz. Era o altă țară, unde oamenii vorbeau alte lucruri, unde totul era nou și altfel decât la mine, unde eu eram străin. Sigur că era interesant. Când mergi în vizită, oamenii încearcă să fie drăguți, totul e frumos, dar dacă trăiești zi de zi, te plictisești. Normal că totul era perfect. Te plimbau, îți arătau, era o încântare continuă. Și nu mai vorbesc de faptul că o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o într-o pădure care nu se termina. Adică nu era ca în povestea în care până la urmă și la urmă dai de un drum. Nu se termina niciodată.

Făceai drumeții, deci.

Da. Când plecam dimineața, bunicul meu îmi spunea: „Să fii atent la urmele lăsate în spate. Dacă nu le mai vezi, trebuie să te întorci". Ninge la un moment dat și nu mai vezi urmele și nu mai știi încotro să te întorci. Și umbli cu un toporaș după tine, pus la brâu, ai o pereche de pantaloni de trening, legați la subțiori, pe sub ăia ai altă pereche de pantaloni mai subțiri, apoi ai un bluzon mare și, peste, o curea de soldat, niște bocanci, o pereche de schiuri, căciulă, mănuși. „Du-te!" Cum să nu fie magic? Să auzi liniștea și de-odată: Poc! Așa face zăpada când se crapă. Apoi auzi mistreții, și trebuie să te uiți la ce înălțime au mâncat mistreții coaja de pe copaci, să știi cât de periculoși sunt.

Nu îți era frică?

Ești copil. Nu ți-e frică de nimic, niciodată. Îți taie capul, îți cresc două. Asta era pe iarnă. Vara, curge râul în pădure, unde se face un lac negru, întunecat, lacul se vede ca un ochi negru fără adâncime și pe el sunt nuferi galbeni, iar apa e rece, rece, rece.

Te-ai rătăcit vreodată?

Eram suficient de atent, îmi lăsam semne. You don't play with that shit (n.r. – Nu te joci cu așa ceva). Te rătăcești într-o fracțiune de secundă, e de-ajuns o dată să închizi ochii și să te învârți și să nu mai știi pe unde ai venit. Întotdeauna trebuie să știi de unde ai venit, care e direcția aproximativă a venirii tale.

Te-ai bucurat de o asemenea copilărie, pentru că tatăl a studiat la școala de aviație din Rusia. Cum a ajuns acolo?

Școala de aviație a fost construită în forma unei zvastici, din acest motiv nici nu a fost bombardată în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În cadrul efortului comun, Uniunea Sovietică, așa cum făcea, de fapt, peste tot, a pus la dispoziția țărilor eliberate cursuri, au început să reconstruiască, iar aviația română avea nevoie de aviatori, tancuri, ingineri. Și, sigur că în anii '50, mulți români, mai ales ăștia care erau din noile familii, au ajuns militari. Ai mei toți, din partea tatălui, au ajuns militari străluciți. Niște oameni de o inteligență extraordinară, cu mult bun-simț și de un talent indubitabil, toți scriau poezii, desenau. Erau niște copii din Urziceni, care au crescut în praf, nu ar fi putut să facă nimic, n-ar fi ajuns niciodată nimic. Nu fac apologia comunismului, ci doar constat întâmplări, unele dintre ele care mi-au binecuvântat familia. Așa a ajuns tatăl meu în Rusia, un tânăr ofițer mândru și brunet, într-o cazarmă de blonzi spelbi. Normal că maică-mea a zis: „Giugiuc. Cine e Banderas ăsta?". (râde)

Mama era chiar fata comandantului școlii de aviație. Cum era mama? Blondă cu ochi albaștri, aprigă?

You got it. Russian style (n.r. – Ți-ai dat seama. Stilul rusesc).

Și cum au ajuns împreună? Bănuiesc că nu a fost deloc simplu, dacă ne gândim la diferențele de rang, ca să zic așa.

S-au descurcat destul de bine, au fost o grămadă de povești. A aflat toată familia, în afară de bunicul, inclusiv mama ei știa. Și la un moment dat, tipic, ca în filme, bunicul pleacă într-o delegație, tata e chemat la masă, să bea un ceai. Dar, atenție!, apropo de vremurile de demult, ei nu se țineau de mână, nu se atingeau. El îi făcea curte și o plimba cu motocicleta. Ea stătea în spate și se ținea de el. Asta era singura apropiere.

Mai jos un interviu acordat Realitatea.net în 2010: