Cel mai mare oraș subteran din Cappadocia, Derinkuyu, a fost descoperit abia în 1965, când unul dintre locuitorii din regiune făcea curat într-una din camerele casei sale. Nu era vorba despre o casă obișnuită, ci despre una din casele tradiționale de tip peșteră ce caracterizează această regiune și care sunt astăzi foarte apreciate de turiști. Atunci când localnicul a dorit să curețe un perete, acesta a cedat, dezvăluind că în spatele său se ascundea o cameră necunoscută. Mai mult, această cameră făcea legătura cu alta, iar labirintul continua pe o distanță uriașă.
În cele din urmă arheologii și speologii au descoperit că în spatele peretelui se ascundea un veritabil oraș subteran, ce se întindea cel puțin 18 etaje sub pământ până la o adâncime de aproximativ 85 de metri, și putea găzdui aproximativ 30.000 de oameni. De altfel, specialiștii nu au explorat nici astăzi în totalitate orașul subteran din Derinkuyu.
Unul din tunelurile descoperite de speologi este suficient de lat pentru a permite trecerea simultană a trei persoane. Mergând de-a lungul său, specialiștii au descoperit că tunelul face legătura cu un alt oraș subteran aflat la 10 kilometri distanță. De altfel, mai multe descoperiri sugerează că, la un moment-dat, toată Cappadocia era legată de o rețea ascunsă de tuneluri subterane. Astăzi, mulți locuitori din regiune folosesc aceste tunele pe post de pivnițe.
Unii specialiști cred că autorii acestor tunele au fost hitiții vremurilor biblice, care s-ar fi ascuns sub pământ de prădătorii frigieni. Murat Erturul Gülyaz, un arheolog de la Muzeul Nevehir din Cappadocia, nu este de acord cu această ipoteză. El confirmă că hitiții au trăit în aceste tunele, însă se îndoiește că au fost cei care le-au construit, notează Descopera.ro.
Gülyaz a lucrat la excavațiile de la Aikli Höyük, o mică movilă în care s-au găsit topoare de piatră vechi de 10.000 de ani și instrumente de obsidian capabile să taie tuful vulcanic. „Orașele subterane sunt preistorice”, explică Gülyaz. Specialistul dezvăluie și care este motivul pentru care camerele aflate aproape de suprafață sunt relativ simple față de cele aflate mai în subteran, care sunt cioplite cu precizie. „Fiecare civilizație care a descoperit aceste tunele a săpat mai adânc”, spune Gülyaz, „pe măsură ce a înțeles beneficiile unei lumi subterane ascunse”.
Arheologul a descoperit că orașele erau luminate cu torțe sau cu lămpi cu ulei de in, acestea producând suficientă căldură pentru a menține temperatura la un nivel plăcut. De altfel, este probabil ca aceste orașe subterane să fi fost folosite la început ca adăposturi de iarnă. Cu timpul, însă, pe măsură ce hitiții, asirienii, romanii, persanii, bizantinii, turcii selgiucizi și creștinii au descoperit succesiv aceste peșteri, fiecare din aceste civilizații le-a adâncit și le-a extins cu alt scop: cel de apărare. De altfel, specialiștii au concluzionat că turcii selgiucizi și creștinii au extins camerele originale, săpate în preistorie, astfel încât să permită crearea unor grajduri subterane pentru cai.
Aceste civilizații nu au fost singurele care au considerat orașele subterane drept un bun adăpost de război. În 1990, atunci când războiul din Golful Persic era în toi, autoritățile turce au luat în calcul folosirea orașelor subterane ca adăpost împotriva bombelor în cazul în care conflictul s-ar fi extins la nivel regional.
