Maiestate sau Majestate? Cum este corect
Tipăriturile dinainte de 1990 (Dicţionarul ortografic din 1955 sau Dicţionarul ortoepic din 1956, ambele editate de Institutul de Lingvistică din Bucureşti) nu discută termenul „maiestate/majestate”.
Dacă deschidem DEX-ul, dăm de un sens principal („caracter ori aspect impunător, grandios sau solemn care trezeşte admiraţie, respect; măreţie”) şi unul în plan secund („suveran, monarh” etc.).
Tot Academia Română, dar prin vocea „Micului dicţionar academic” (2003), ne dăduse ordinea firească: „1. Suveran” etc. şi „6. Caracter solemn, care impune respect”. Între ele, se află combinaţiile urmate de un posesiv, când de fapt acestea ar trebui să figureze pe primul loc, iar înţelesul de „măreţie” să coboare spre zona lexicului pasiv. (Maiestate apostolică este un titlu dat de papă Casei Regale de Austria.)
Lipsa contextelor de întrebuinţare a formulelor de adresare de tipul „Maiestatea Sa” (după 1944/1948) şi interdicţia tacită de a le folosi au condus la prezentări teziste, ca în Dicţionarul limbii române literare contemporane din 1957: „titlu dat capetelor încoronate”, urmate de secvenţe menite a susţine ideologia vremii: „Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate,/Sau nu l-ai înţeles – şi e totuna./De sus şi până jos s-a-ntins minciuna;/Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate” (Al. Vlahuţă, 1907). În dicţionarele recente sunt prezenţi alţi scriitori: „Maiestatea Sa, augustul suzeran, garanta viaţa, libertatea şi averea tuturor raialelor sale” (Camil Petrescu).
Tipăriturile dinainte de 1990 (Dicţionarul ortografic din 1955 sau Dicţionarul ortoepic din 1956, ambele editate de Institutul de Lingvistică din Bucureşti) nu discută termenul „maiestate/majestate”.
După Hotărârea Consiliului de Miniştri privind aprobarea noilor norme ortografice ale limbii române din 16 sept. 1953 (pe baza căreia s-a elaborat ediţia a doua a IOOP-ului, din 1954), s-a îmbogăţit „Indexul de cuvinte”. Termenul „maiestate” apare însă fără perechea „majestate” şi cu minusculă, ceea ce ne face să credem că referirea s-a făcut exclusiv la înţelesul de „măreţie”. În dicţionarele ortografice anterioare (1909, 1932), cuvântul era vizibil orientat spre limbajul referitor la Casa Regală: „maiestate, -tăţi. Abrevieri: M.S. = Maiestatea Sa; MM. LL. Maiestăţile Lor; M.S.R. = Maiestatea Sa Regele”. Lipseşte termenul comun maiestate.
Al. Graur, în „Puţină gramatică” (I, 1987; II, 1988), nu comentează cuvântul, iar Mioara Avram îl introduce în „Ortografie pentru toţi” din 1990, discutând prezenţa tranşei literale „ie” în rădăcină, dar şi a formulei de politeţe „Maiestăţile lor regale”. Aceiaşi termeni lipsesc din „Probleme ale exprimării corecte”, apărută însă în 1987.
Deşi ne anunţă că s-a produs acomodarea cu normele stipulate de DOOM2, DEX-ul rămâne la determinarea gramaticală din dicţionarele vechi: substantivul feminin „maiestate/majestate” este urmat de un adjectiv posesiv, când de fapt o combinaţie de tipul „Maiestatea Sa” este, din 2005, locuţiune pronominală, datorită majusculei generalizate (în DOOM1, din 1982: „Maiestatea sa”).
DOOM2 ne cere să folosim minuscula pentru substantivul maiestate „măreţie” şi majuscula pentru raportarea la regalitate: Maiestate/Majestate, termen de adresare, pentru cazul vocativ, şi îmbinările Maiestatea sau Majestatea Sa/Ta/Voastră, respectiv Maiestăţile/Majestăţile Lor, ca locuţiuni pronominale de politeţe. O singură abreviere este recunoscută: M.S.