Dan Vasile Mihale: Polițistul pedofil, proba-cheie că instituțiile statului sunt bolnave
Într-o țară în care nicio instituție a statului nu funcționează cum trebuie, înseamnă, pe cale de consecință, că nimic nu funcționează cum trebuie, iar asta este grav. Foarte grav! Vinovații nu trebuie căutați, însă, doar la vârful Poliției, cel puțin în contextul noului scandal cu presupusul polițist pedofil, ci mult mai sus, la vârful puterii. Toți cei care s-au succedat la guvernare după 1990 încoace sunt vinovați că intituțiile statului sunt bolnave.
Nu o să stigmatizez Internele pentru acest nou scandal. Fiecare pădure are uscături. Nu este singura instituție unde nu s-a făcut reformă, iar lucrurile merg într-o direcție greșită. Sănătatea este la pământ. Oamenii mor cu zile între spitale, sau în spitale. Educația, după ce a fost siluită de reforme fără cap, este praf. Și vorbim de două domenii vitale, care ajută un om să se dezvolte frumos și armonios.
În ceea ce privește siguranța cetățeanului, s-au risipit mulți bani. S-au înființat structuri noi, la nivelul primăriilor, al căror rol este discutabil și dispensabil. Mici armate de agenți în subordinea primarilor de sector, plătiți mai bine decât polițiștii care își pun viața în pericol pe străzi. Cei mai mulți dintre ei au noțiuni minimale de legislație, iar în privința testării psihologice am mari rezerve. Și știu ce spun. Dacă la nivel central testarea psihologică este superficială, cum o fi la nivel local?
La nivel central, abia acum se vorbește despre testarea psihologică deficitară și despre necesitatea unui nou statut al polițistului. Există deja un proiect. A fost în dezbatere publică și a intrat, se pare, în circuitul de avizare. Proiectul, încropit pe repede înainte, are însă multe hibe. Dă o putere mult prea mare polițiștului și pleacă de la premisa, eronată, că orice ins este un potențial infractor. Inițiativa nu pune accent pe prevenție și este croită, exclusiv, în jurul ultrajului.
Necesitatea unui nou statut al polițistului a apărut după mediatizarea excesivă și iresponsabilă a două cazuri de ultraj. Cazurile de abuz sunt însă cu mult mai numeroase și, de multe ori, sunt dosite sub preș. Ultimul caz, cel al presupusului polițist pedofil, pe care colegii îl alintau cu apelativul "violatorul", este cea mai crasă dovadă de abuz și complicitate la abuz. Șefii și colegii îi cunoșteau metehnele, dar au ales să tacă. De ce?
Cazul presupusului polițist pedofil este doar o ultimă mostră că țara noastră, prin decidenții săi, tratează cu superficialitate afecțiunile psihice, la fel ca multe alte lucruri, deși Organizația Mondială a Sănătății atrăgea atenția, în 2014, că România ocupă locul trei din UE după numărul persoanelor cu afecțiuni psihice.
Dacă vom continua să ignorăm această realitate și nu statuăm, prin lege, că sănătatea mintală trebuie să fie criteriu eliminatoriu pentru accederea în funcții, oricând poate să apară o nouă criminală (criminal) la metrou, în trafic sau oriunde.