A fost perla chimiei românești, dar acum e o ruină

Comuniștii au ridicat industria românească. Împrejmuit de pădure, la poale de munte, tronează falnic Combinatul chimic al orașului Victoria. Victoria socialistă.

Înapoi la începuturi

În comunism a luat naștere Combinatul chimic, iar în jurul lui, asemenea unui puzzle s-au pus cap la cap piesele unui oraș. Înainte cu câțiva ani, se puneau bazele fabricii de pulbere pentru muniție, iar muncitorii vremii au fost cei care au construit de la zero orașul. S-au construit străzi, primele blocuri și o cale ferată, special pentru a aduce materiale combinatului. Anul 1954 a fost anul în care Ucea Roșie a devenit orașul Victoria. Construit la doi kilometri de Combinat, orașul este cuprins astăzi în uitare. Uitarea acelor vremuri în care el era măreț, vremurile în care pe străzile lui mișunau încă oameni.

Sub gloria comunistă

Plină perioadă comunistă. Combinatul chimic Victoria reunea mii de muncitori, cu toții specializați pe o anumită ramură. De la ingineri, la laboranți, până la electricieni sau lăcătuși mecanici. „De cum terminai școala, erai deja angajat în combinat. Erau scoase posturi la concurs, nu aveai timp să pierzi vremea sau să iei pauză”, spune cuprinsă de amintiri doamna Maria, o femeie care a ieșit la pensie înainte de vreme pentru că a avut „grupă”. Cu ochii ațintiți pe mobilierul din fața ei, încearcă să sape în memorie. Ea a terminat școala în luna iunie, iar la început de lună august era deja angajată a statului. E dimineață. Zeci de autobuze opresc la porțile combinatului, de unde pășesc glorios din autobuze muncitorii. Glorios, pentru că erau mândri de faptul că ei susțin o industrie care produce materie primă pentru toată țara și chiar produse pentru export. Stăteau în șir indian, cu legitimațiile la gât, apoi intrau în marea uzină. „Era un combinat mare, dar totuși mic, pentru că toată lumea se cunoștea”. Aceste imagini îi revin doamnei Maria în minte.

Cele mai periculoase secții

Combinatul Victoria era împărțit în secții. Secția 1, de pildă, producea bicarbonat de amoniu. Era singura secție din țară care producea materie pentru industria alimentară. Se producea azot lichid, acid sulfuric, rășini, metanol. Existau patru fabrici care produceau metanol. “Nu se făcea față exportului, așa că au dechis mai multe fabrici”. Secția 5 și Secția 7 erau cele mai periculoase secții. Aici se producea material expoziv. Ca materie primă se folosea celuloza, folosită pentru obținerea substanțelor explozibile de tip pulbere fără fum. “Acestea erau cercetate, iar apoi produsul era testat pe poligon. Dar noi fabricam doar materia primă, care era apoi trimisă în altă parte, de unde rezulta produsul finit”, explică doamna Georgeta, o fostă laborantă a combinatului.

Explozia din secția 7

Au avut loc incidente. Cel mai pregnant, întipărit în mintea multor muncitori a fost explozia din secția 7, atunci când au murit șapte oameni. “În secția 7 a explodat odată o clădire și au murit șapte persoane. Cu siguranță a fost ceva acolo, ne-am gândit cu toții atunci când alarma de incendiu s-a declanșat. Alarma s-a declanșat, dar nu a putut face față”, povestește doamna Georgeta.

Prezentul, o ruină

În fața mea, zăresc un imens contrast. În spate, stă pădurea acoperită de o pătură subțire de nea, iar în prim-plan stă o grămadă de fier ruginit. Este tot ce a mai rămas din grandiosul combinat comunist. E răcoare. Frigul îți apasă parcă existența și te face să duci dorul verii. Din cerul acum de culoarea oțelului, cad fulgi mărunți de ninsoare. Câțiva câini latră adesea împrejurul meu, dar nu-i pot zări. Vremea e în perfect sincron cu sentimentul care mi se imprimă de cum ajung la grandioasa poartă a combinatului. Pe un fundal albastru, stă litera V, scrisă cu roșu, pentru a ieși în evidență, poate. Dedesubt, tot cu litere de tipar, stă scris VIROMET. E Combinatul Viromet Victoria. Nimic din ce a fost acum câțiva zeci de ani. Excepție face construcția din fier, colorată astăzi în culoarea ruginii. În stânga mea, linia de cale ferată, construită special pentru a aproviziona combinatul. În trecut se făceau transporturi și de câteva ori pe zi însă acum mișună pe șina ferată doar un câine, pe care acum îl zăresc. E alb cu negru. Albul se îmbină perfect cu fulgii de nea, iar negrul, se îmbină cu tristețea. Dincolo de poarta combinatul nu văd pe nimeni. Nici nu mă apropii mai tare, pentru că știu că nu mi-ar fi îngăduit să pătrund. Așa că mă întorc și o iau la dreapta. Merg alene prin natura moartă. Moartă asemenea industriei.

Astăzi, „La americani”

La dreapta de drum e construită secția de pompieri militari Victoria, numele rămânând același din perioada comunistă când pompieri erau militari, nu civili. La stânga o altă fabrică, pe numele ei PUROLITE. Sau „La americani”, cum este numită uzina chimică de către localnici, construită în asociere cu combinatul. Mirosul din jur, îți cuprinde încet, încet simțurile. Dar nu e aerul acela curat de munte, miroase... a pește mort. Nu ai cum să nu grăbești pasul sau să nu îți pui măcar mâna la nas.

Morți din cauza poluării

Mirosul acesta se simte și în seriile târzii de vară, când „se dă drumul la gaze”, iar orașul e cufundat în miresme nemaintâlnite. Câțiva lucrători afirmă faptul că aici salariile sunt și au fost mult mai bune decât în combinat. Dacă se merită? Nici gând. Având în vedere că zeci de muncitori au murit din cauza poluării. Fie de boli pulmonare, boli cardiace, fie de alergii sau intoxicații. Aceeași era situația și când combinatul era în putere, sute de angajați așteptau vârsta pensionării, însă nu mai apucau să se bucure de ea, din cauza poluării la care au fost supuși pe întreaga perioadă de muncă în combinat. Comuniștii au ridicat un combinat care să susțină un întreg oraș și o întreagă industrie, dar cu acesta a adus și poluarea. „Îmi aduc aminte cum se zărea din oraș un fum portocaliu și dens, ce împânzea tot cerul. Apa dimprejurul orașului era de o culoare nemaintâlnită, un fel de portocaliu combinat cu un galben murdar”, povestesc oamenii.

„Nimic nu mai e ca pe vremuri”

Am grăbit pasul și am ajuns la „Palat”. În trecut, aici era un internat pentru copiii care veneau să facă școala în oraș, din diferite părți ale țării. Acum, la palat lucrează secretarele și directorii combinatului. Clădirea e împânzită de birouri, iar daca intri înăuntru, e același stil vechi, din prioada comunistă. Coridoare lungi, acoperite cu covoare vechi, iar pe jos același parchet ce era în vogă în comunism. Fiecare ușă de lemn, duce în câte un birou. Mai departe de Palat, tot pe partea dreaptă, sunt construite cinci case, pictate în cărămiziu. „Casele de oaspeți” sunt micuțe, tip apartament. În ele erau cazați diferiți ingineri sau oameni de seamă care veneau cu treburi la combinat. În capătul străzii, un bloc de fier îți sare în ochi. E Secția Metanol 4. Recent a fost repusă în funcțiune, dar „nimic nu mai e ca pe vremuri”. Singurii oameni pe care i-am zărit, au fost cei din pază. Stau să apere ceea ce a mai rămas din fostul combinat, ca nu cumva fierul să fie furat. Nu se lasă chiar totul să se ducă în ruină. Combinatul nu mai e în glorie. Acum totul e pustiu, în loc de oameni, mișună animale.

Mă întorc înapoi la poarta de intrare a combinatului, aceeași poartă pe care în urmă cu zeci de ani intra, acompaniat de aplauzele muncitorilor, într-o mașină decapotabilă, tovarășul Nicolae Ceaușescu. „Cu toții eram îmbrăcați în salopete și halate noi, nu-l puteam primi pe Ceaușescu oricum”, își amintesc oamenii. Comuniștii au ridicat industria românească, au ridicat un oraș care acum se stinge încet în urma ei. Pe străzile lui merg acum doar pensionarii, majoritatea lucrători ai combinatului, care nu au mai părăsit orașul. Privesc în spate să mai văd o dată rămășițele combinatului. Dintr-o parte, îmi aruncă parcă o privire nedumerită același câine în alb și negru. Pustiu.

Iulia MORARU
Student an I Jurnalism și Media Digitală, UBB Cluj