De la bun început am stabilit că nu voi sta mai mult de un an-doi, ci doar cât să strângem niște bani ca să putem ridica o căsuță pe terenul de lângă ai mei, în orășelul nostru de provincie. Am sperat că și la noi se vor îmbunătăți lucrurile și vom putea să ne creștem copiii muncind aici, dar se vede că am sperat inutil. Așa că am luat decizia asta cât încă mai eram în putere.
Am 32 de ani și faptul că meseria mea se caută afară m-a ajutat să plec eu mai repede, deși inițial ne gândisem să-și găsească el ceva de lucru în străinătate. Ca asistentă medicală am fost imediat tentată de câștigul din Franța, așa că am plecat.
Ion m-a susținut și mi-a spus să fiu liniștită că vom fi bine, familia noastră nu se va destrăma, ca altele. Chiar eram liniștită pentru că el și copiii stau la părinții mei, și singura mea problemă era dorul de ei.
Mi-a fost greu de la început, dar tot am sperat să mă obișnuiesc. Muncesc și aici cu aceeași pasiune ca acasă, îmi fac meseria, diferența e că aici câștig de trei-patru ori mai bine. Dar sunt foarte singură și asta mă deprimă.
În fiecare lună trimit bani acasă și vorbesc pe Internet aproape zilnic cu copiii. Cu Ion, însă, parcă s-a rupt ceva în noi de cum am plecat. De multe ori tot căuta pretexte să dispară din fața computerului, când vorbeam pe Skype cu copiii. Erau foarte rare momentele când rămâneam singuri în fața camerei, ca să vorbim și noi despre noi, iar când am încercat să-l întreb ce se întâmplă, dacă nu-i e dor de mine, că mie mi se rupe sufletul, mi-a spus ceva de genul „tu știi ce faci acolo, nu trebuie să-mi spui chiar tot”.
Dar eu nu fac nimic aici, în afară de muncă. Atunci când nu sunt la spital stau pe Internet, căutând să țin legătura cu copiii măcar, ca să nu-mi pierd influența asupra lor. Cel mare are aproape opt ani, iar cel mic cinci. Și lor le e foarte greu, dar faptul că mă văd zilnic măcar pe computer și că vorbim e o alinare.
După șase luni de când am venit aici, însă, am avut ocazia să vorbesc cu mama mai mult, într-o seară, după ce copiii s-au dus la culcare. Și s-a tot codit, dar până la urmă am descusut-o și mi-a spus că ea crede că Ion are pe cineva. Am simțit că mor.
Cu toată ora târzie – era aproape miezul nopții în România – am pus mâna pe telefon și l-am sunat.
Mai ales și pentru că știam de la mama că nu era acasă. Știu că poate citind asta vă imaginați că am fost montată de mama împotriva lui. Însă nu e așa. Mama l-a iubit pe Ion ca pe fiul ei de la început și câtă vreme eu am fost acasă s-au înțeles minunat. Ceva s-a schimbat radical în el după ce eu am plecat.
Când mi-a răspuns la telefon, în noaptea aia, am simțit din vocea lui că și el știe că eu știu. Aproape că nu a fost nevoie de cuvinte. Pentru că altfel ce motiv aș fi avut să-l sun la miezul nopții și să-l întreb doar atât: „de ce?”.
Nu a fost capabil să-mi răspundă nici atunci, nici după mai multe luni, decât ceva de genul „așa a fost să fie”. În curând se face anul de când sunt aici și lucrurile sunt la fel de încurcate. Eu nu am cum să-mi părăsesc locul aici, pentru că mă obligă contractul să stau cel puțin un an. Și după ce m-am gândit mai bine mi-am dat seama că poate e nevoie de perioada asta de repaos ca să ne dăm seama ce va urma cu noi. Poate că relația lui cu celalaltă femeie este doar pasageră sau poate că își va da seama Ion că după aproape zece ani de căsnicie, totul între noi se va opri la momentul plecării mele din țară.
Mi-e greu să mă mai gândesc la viitor acum, iar toate motivele pentru care am ajuns aici parcă s-au risipi ca un praf. Nu știu dacă de vină este plecare mea, poate că el oricum m-ar fi înșelat și dacă rămâneam acasă. Și vă rog să nu mă condamnați că am fost lacomă după bani, ci gândiți-vă câți nu ar profita de ocazia să le fie apreciată munca și să-și poată permite din salariu să trăiască decent în țara lor?
sursa: eva.ro.
