Aproape toate societățile au aplicat, la un moment dat, pedeapsa cu moartea. De la trasul pe roată până la injecția letală, metodele de execuție s-au schimbat sau, în unele locuri, au dispărut definitiv. Iată cum se pune în aplicare pedeapsa capitală în statele în care este încă în vigoare.
Injecția letală
Această metodă de execuție a devenit populară la sfârșitul secolului trecut, în prezent fiind cea mai utilizată practică în Statele Unite ale Americii, relatează Huffington Post. Introdusă în 1977 și aplicată pentru prima oară în 1982, în cazul lui Charles Brooks Jr., injecția letală este considerată a fi mai puțin dureroasă și mai umană decât celelalte practici, scrie Mediafax.ro.
În Statele Unite, deținuții executați astfel sunt, mai întâi, imobilizați pe o targă. Apoi două perfuzii, una folosită pentru a aplica pedeapsa și una de rezervă, sunt introduse în venele condamnatului, dezinfectate, în prealabil, cu alcool. Instrumentele medicale utilizate sunt sterilizate, fapt care a ridicat numeroase semne de întrebare, dat fiind scopul procedurii. Autoritățile dau trei explicații pentru această practică: în primul rând, acele sunt, oricum, sterilizate din fabrică, în al doilea rând, ar fi periculos pentru personalul închisorii să lucreze cu echipamente care nu sunt dezinfectate și în al treilea rând, execuția poate fi amânată după introducerea perfuziilor, iar o eventuală îmbolnăvire a deținutului ar duce la procese împotriva statului.
Americanii folosesc o combinație de trei substanțe pentru a duce procedura la bun sfârșit: mai întâi un sedativ, de regulă un barbituric, apoi pancuroniu bromură, un medicament care paralizează mușchii și, în final, o substanță care oprește inima, de obicei clorură de potasiu.
Electrocutarea
Aplicată, de obicei, prin intermediul scaunului electric, această metodă de execuție a fost introdusă inițial în New York, ca o alternativă la spânzurare. Aparatul a fost inventat de angajați ai lui Thomas Edison, în 1889 și prima persoană omorâtă astfel a fost William Kemmler, un an mai târziu.
Condamnații executați astfel sunt legați de un scaun conectat la o sursă de curent electric. Apoi, o serie de electrozi sunt fixați la cap și la picioare pentru a realiza un circuit închis. De regulă, între corp și electrozi sunt puși bureți cu soluție salină, pentru a mări conductivitatea. Voltajul și numărul de șocuri aplicate diferă de la stat la stat, dar, de cele mai multe ori, călăul folosește mai multe șocuri pentru a se asigura că deținutul și-a pierdut viața. În general, se evită aplicarea unui singur șoc, mai lung, pentru că electricitatea arde pielea deținuților. Nu se știe dacă persoanele executate astfel își pierd cunoștința după primul șoc sau sunt paralizate de curentul electric și nu pot reacționa. Uneori, mișcările mușchilor sunt atât de violente încât condamnații își rup oasele.
Camera de gazare
Această metodă de execuție a fost inventată tot în Statele Unite, ca o procedură mai umană de a ucide deținuții decât spânzurarea sau plutonul de execuție. Inițial, s-a propus umplerea celulei condamnatului în cauză cu gaz, în timp ce acesta doarme, dar celulele închisorilor nu sunt închise ermetic și procedura ar fi fost sortită eșecului. Prima persoană executată în acest fel a fost Gee Jon, în 1924.
Deși au existat cazuri în care s-a folosit dioxid de carbon sau monoxid de carbon pentru a duce procedura la bun sfârșit, de regulă se utilizează cianura de hidrogen. Deținuții uciși astfel sunt imobilizați într-o cameră construită special, pe un scaun sub care călăul plasează câteva granule de cianură de potasiu. Camera este apoi sigilată și granulele sunt amestecate cu acid sulfuric, introdus printr-o serie de tuburi. Reacția chimică eliberează cianură de hidrogen, care este letală. Deținuții sunt conștienți în timpul procedurii, iar moartea se produce prin asfixiere, așa că metoda este neplăcută și pentru condamnați și pentru cei care privesc. Camera este apoi neutralizată cu amoniac anhidru înainte să fie deschisă, iar gardienii poartă măști de gaze pentru siguranță.
