Süleyman I, supranumit Kânûnî („Legislatorul”), cunoscut în lumea creștină ca Soliman „Magnificul”, a fost unul dintre puținii sultani otomani care a urcat pe tron fără vărsare de sânge, fiind unicul fiu supraviețuitor al lui Selim I. Domnia sa impresionantă (1520-1566) a marcat apogeul Imperiului Otoman.
Soliman a fost atât beneficiarul cuceririlor străluciților săi înaintași, cât și artizanul celui mai puternic stat din lume, în secolul al XVI-lea stăpânind teritorii însemnate pe trei continente. Sub conducerea mărețului sultan, Imperiul Otoman a atins extinderea teritorială maximă (cuceririle ulterioare nu vor fi decât efemere sau minore, precum Creta și Cipru) și s-a transformat într-un succesor veritabil al statului Bizantin; dar nu al vestigiului cucerit de Mahomed al II-lea, ci al Imperiului Roman de Răsărit de la apogeul său1
Deși nu-l priveau cu ochi buni pe monarhul păgân, care înspăimânta Europa creștină, cărturarii contemporani europeni erau unanimi în a-i recunoaște măreția. Aceștia nu au uitat să amintească de unele cruzimi ale sale (uciderea a doi dintre fii săi, în numele rațiunii de stat) sau să înflorească anumite slăbiciuni ale suveranului otoman (o prea mare supunere față de favoritul său din tinerețe, Ibrâhîm Pașa, ulterior față de Roxelana, o frumoasă sclavă pe care a luat-o de soție). Însă aceste aspecte negative nu au umbrit grandoarea sultanului.
Aspectul său fizic impunător (înalt și slab, ochii mari și negri, fruntea înaltă și nasul acvilin) era dublat de o personalitate pe măsură. Soliman avea reputația unui bărbat înțelept, virtuos, de o înălțime morală ieșită din comun, cu un caracter ferm, foarte bine educat și preocupat de religie, iar pe măsură ce înainta în vârstă a devenit foarte auster – cu câțiva ani înainte de moartea sa a poruncit înlocuirea veselei din argint la palat cu una din lut.
Cucerirea Ungariei și asediul Vienei
În timp ce Soliman urca pe tronul Imperiului Otoman, Europa era sfâșiată de lupta dintre cei mai puternici monarhi din lumea creștină. Carol V de Habsburg și Francisc I, regele Franței, candidau pentru coroana Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană. Principii electori au considerat că împăratul cel mai potrivit este Carol V (Quintul). Însă alegerea făcută de aceștia nu a adus pacea în inima Europei creștine.
Citește continuarea aricolului pe historia.ro
