Adrian Cercelescu: România merită banii lui Piţurcă
Pe vremea când lumea era adusă la aeroport ca să-i facă galerie doar lui nea Nicu, s-a lansat un banc cu Piţurcă. Suna cam aşa: cu o seară înainte, Steaua câştigase Cupa Campionilor. O babă din Otopeni venea de la praşilă, cu sapa-n spinare, pe marginea drumului. Când, în faţa aeroportului, ce să vezi? O mulţime de oameni, veseli nevoie mare, strigau “Piţurcă! Piţurcă!” Baba se luminează la faţă, lasă sapa jos, începe să bată din palme şi să strige şi ea “Piţurcă! Piţurcă!” Un reporter se prinde de fază şi sare cu microfonu’: “Stimaţi telespectatori, entuziasm general pe aeroportul Otopeni. Iată, stăm de vorbă cu o tovarăşă agricultoare, care a ţinut să participe la acest moment de excepţie. Mamaie! Îl cunoaşteţi pe Piţurcă?” La care baba se opreşte niţel din răcnit şi zice: “Nu, maică, da’ bine că-l schimbară pe Ceauşescu”.
La 23 de ani distanţă, se încearcă degajarea lui Piţurcă de la conducerea naţionalei de fotbal pentru că tot ce prestează se transformă într-un banc prost. Sigur că sunt lucruri mult mai importante decât fotbalul şi destui oameni care preferă să se uite la “Lacul lebedelor” decât la România - Serbia. Numai că în cazul de faţă nu e vorba doar de microbul transmis de obiectul sferic ce ţopăie pe tarlaua de juma’ de hectar. E vorba că înainte să ţopăie chestia aia, se cântă imnul, iar lui Piţurcă i s-a dat pe mână o echipă îmbrăcată în roşu, galben şi albastru. În septembrie, în timpul meciului Austria – Franţa, s-a anunţat că România tocmai mâncase bătaie acasă de la Lituania cu 3-0. Întregul stadion austriac a râs.