Nicoleta Cone: Despre Algoritmul Cenzurii sau un alt fel de apel la trăirea libertății

Pentru generațiile Z și Y, libertatea de a-și spune opiniile în public — în online — este la fel de naturală ca respirația. Au crescut așa. Cum ar putea ei să înțeleagă cenzura - șoptitul la ureche, în locul discursului. Unul dintre invitații emisiunii „Lupta pentru Romania”, care a trăit regimul comunist – și care, ulterior, a devenit victima a ceea ce numim „statul paralel” – mi-a mărturisit, șocat și el de ce spunea, că încă vorbește în șoaptă cu soția (unele lucruri și le spun la ureche, deși sunt in propria locuință), dar nu înainte să deschidă radioul sau televizorul. Și că anumite subiecte le discută doar în baie, cu apa curgând la duș. Par truisme din filme proaste, dar pentru cine a trăit formele opresive ale cenzurii – cea care te putea trimite la Canal sau în închisoare, în cel mai fericit caz – sunt traume care îi conduc viața și azi. Un azi la care cei ca el sunt mai atenți decât oricine. Ce vad ei? Ieri am interzis un candidat – doi, chiar. Am blocat câteva postări. Mâine interzicem teme, formulări gen „lovitură de stat”. Pentru ei pare ca ne aflăm în ipostaza broaștei aruncate în oală , care nu-și dă seama că e pusă la fiert. Cu atât mai greu este să cultivi în cei care formează generațiile X și Y conștiința că trebuie să reacționeze imediat la orice tip de manifestări ale cenzurii. Pentru că, în final, noi toți riscăm să devenim victime.

„Cenzura mea e mai bună decât informația ta”

S-a ajuns la un fel de „cenzura mea este mai bună decât informația ta.” Aici e paradoxul. Pentru că deranjează însăși ideea de informație venită din surse multiple – și se dorește obținerea controlului prin sursele „agreate”. Ori așa se deschide cutia Pandorei. Ce e mai periculos? Manipularea prin conturi online, din umbră? Sau manipularea care vine din supraviețuirea exclusivă a surselor obediente, care răspund comenzilor celor aflați la putere?

Autocenzura – cea mai perfidă boală

Mărturisesc că modul în care îmi controlez discursul în timpul emisiunilor mă duce adesea cu gândul la faptul că tot ceea ce se întâmplă acum se insinuează tot mai adânc în mintea noastră. Devine o formă inconștientă de autocenzură, combinată cu vinovăție. Ceea ce, la rândul său, riscă să devină frică. Frica de ce ți se poate întâmpla. Adică un autocontrol venit din cenzură. Cei mai buni cenzori nu sunt în Silicon Valley. Sunt în capul nostru. Jurnaliști, creatori, oameni de rând — toți începem să gândim în fraze de genul:

„Mai bine nu scriu asta.”
„Mai bine o formulez mai moale.”
„Mai bine postez o poză cu un pisoi, că aia sigur trece.”

Aceasta nu mai e cenzură. E o boală autoimună a libertății. Și se manifestă printr-un simptom clar: simți nevoia să spui adevărul doar dacă nu deranjează. E echivalentul digital al lui „Spune-i că n-am fost acasă.” Pentru că, da, trăim vremuri în care cenzura nu mai poartă uniformă și nu mai vine cu o ștampilă roșie pe text. Cenzura de azi are Wi-Fi, un avatar drăguț și un server în California. Și, în loc să te bage la închisoare, îți bagă postarea într-un sertar invizibil numit: „Not suitable for distribution in your region.” Elegant. Curat. Fără sânge. Un fel de chirurgie morală digitală.

De la foarfecă la funcție matematică

Pe vremuri, cenzura era ceva palpabil. Avea chip. Avea mustață. Și, uneori, avea un birou la Comitetul Central. Astăzi, cenzorul e un algoritm – o funcție matematică fără conștiință, dar cu preferințe. Și știți ce e fascinant? Nu-ți spune niciodată că te cenzurează. Nu, nu! El doar „optimizează distribuția de conținut.” În traducere liberă: te face invizibil. E ca și cum ai merge la o petrecere și toți ar pretinde că nu te văd – dar doar pentru că „setările lor de percepție” au fost calibrate de o companie tech cu un consiliu de etică format din… oameni care nu știu ce e etica. 

Democratizarea Cenzurii – adică „Toți putem fi mici dictatori!”

Constituția spune că „cenzura de orice fel este interzisă.” Perfect. Dar ce faci când cenzura vine printr-un update? Când oricine poate raporta, bloca, downvota, iar platforma acționează fără proces, fără martori, fără drept la apel? Și, mai ales, atunci când toate acestea se fac prin lege. Asta nu mai e doar cenzură. Asta e open-source censorship. Trăim într-un internet unde oricine, cu o conexiune și o părere, poate apăsa butonul „Report” ca pe un glonț moral. Și, paradoxal, așa am ajuns să avem mai multă cenzură în democrație decât aveam uneori în dictatură. Atunci o făcea statul. Acum o facem noi toți, din confortul propriului pat, în pijama. Uneori, chiar pentru stat.

Când adevărul devine „nerelevant”

Îți dispar postările. Scade reach-ul. Clipurile tale nu mai apar. Și nu ți se spune niciodată de ce. Primești doar o notificare politicoasă: „Conținutul tău a fost limitat pentru a proteja experiența celorlalți utilizatori.” Traducerea: „Ai spus ceva care deranjează.” Și, în 2025, adevărurile inconfortabile sunt noul păcat capital.

Concluzia:

Adevărul nu mai moare în beci. Moare în feed. În comunism, cenzura te băga în închisoare. Astăzi, te bagă în shadow ban. Diferența e că atunci știai pe cine să înjuri. Acum nu știi nici măcar ce ai făcut greșit. Adevărul nu mai e interzis. E nepromovat. Și moare, pixel cu pixel, în tăcerea bine intenționată a platformelor. Până într-o zi, când o să ne întrebăm: „De ce e feed-ul meu atât de liniștit?” Răspunsul: Pentru că am confundat libertatea de exprimare cu libertatea de a nu deranja.