SÂNZIENELE. Sărbătoare sub semnul MAGIEI şi VRĂJITORIEI. OBICEIURI arhaice

Această sărbătoare de vară este cunoscută sub denumirea de Sânziene dar se mai folosesc și denumirile: Sf. Ioan de Vară și Ziua Soarelui, în satele de pe Valea Mureșului.

In calendarul popular sarbatoarea Sanzienelor este un moment al solstitiului de vara, marcat de numeroase credinte si practici magice.

Prima semnalare etnofolclorică a sărbătorii îi aparține lui Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” unde realizează o descriere amănunțită a obiceiului de Sânziene asimilând-o culturii zeiței Ceres: „.Prin ea (Sânziană, Drăgaică) o înțeleg pe Ceres. Căci în această vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele și îi dau numele de Drăgaică. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice și cu multe basmale colorate și-și prind de mâini cheile din hambarele lor. Astfel împodobită, cu mâinile întinse și cu panglicile bătute de vânt, încât să se înfățișeze ca o zburătoare, se întoarce de la câmp acasă, cântând și jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoțitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora și stăpâna lor”.

Mai departe Dimitrie Cantemir menționează și onomasticul Sânziene: „Numele este premergător Sântului Ioan. Țăranii sunt convinși că în ziua dinaintea acestui sfânt soarele nu-și urmează drumul său drept ci merge cu sărituri. În ziua aceasta toți țăranii se scoală înainte de răsăritul zorilor și privesc cu ochii țintă răsăritul soarelui și lumina lui face să tremure ochii lor nerăbdători, ei atribuie soarelui mișcarea care se petrece în ei și intră în casă bucuroși de ceea ce au văzut” (Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei).

Suprapunându-se peste sarbatoarea creștină a ”Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoarea păstrează un amestec fascinant de culturi arhaice, precreștine și agrare sub semnul magiei și vrăjitoriei.

Obiceiuri arhaice – Sânzienele (Drăgaicele)

Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor dar care atunci când nu le este respectată sărbatoarea devin surate cu Rusaliile care sunt zâne rele. În credintele asociate Sanzienelor, predomina funcțiile punitive. Dacă nu li se respectă ziua, Sanzienele vor aduce furtuni si vor face rau oamenilor. De asemenea, daca se întamplă să descoperi locul în care acestea dansează in hore, te vei imbolnavi și nu vei scăpa decât dacă te vei reîntoarce acolo anul urmator.

Uneori Sânzienele sunt sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiției, în ziua sf. Ioan Botezătorul. Desi acestea sunt două denumiri diferite ale unor divinități similare (Sanziene in Transilvania, Maramures, Banat, Oltenia si Bucovina si Dragaice în Muntenia, Oltenia si Moldova), se pot deosebi nuanțe oarecum diferite.

Etnograful Marcel Lapteș menționează în cartea ”Anotimpuri magico-religioase” că Sânzâiana sau Drăgaica a fost identificată ca fiind zeița Diana din panteonul latin, Hera sau Artemis din panteonul grec și zeița Bendis din cultura traco-getică ca având aceleași atribute ale fertilității naturii și ale protecției grânelor.

Fiind miezul calendaristic al verii, în apropierea solstițiului de vară, Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lungă și cu noaptea cea mai scurtă din an.

Conform cercetărilor etnografului Marcel Lapteș, în unele zone etnofolclorice hunedorene s-au mai păstrat în sărbătoarea Sânzienelor motive din miturile străvechi ale geto-dacilor.

Sărbătoarea este ținută aproape în exclusivitate de femei, fiind destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea.

Sânzienele sunt înțelese și ca o sărbătoare a florilor sub protecția soarelui dătător de viață care acum se pregătește pentru lungul drum către iarnă.

În Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înțelese ca Ălea frumoase, adică niște zâne frumoase, imateriale, niște năluci care „unde li-e drag, acolo joacă; vara la stânile din munte încâlcesc coama cailor și nu-i bine să o descâlci; prin livezile unde au umblat Ălea Frumoase, prin pruni și meri sunt smocuri de ramuri subțiri și dese folosite ca leac pentru vita bolnavă. Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia și petrec în jurul izvorului și nu-i bine să le superi sau să le privești drept că ți se strămută uitarea de nu mai vezi” (Lucia Apolzan – Carpații tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi).

Tradiții și obiceiuri identificate și promovate în cadrul campaniei de comunicare online ”Cultura și tainele pâinii”.