Mihai Eminescu, captivat de vestitul bandit Iorgu Serdaru
Răufăcătorii cunoscuţi exercită nu de puţine ori o fascinaţie asupra contemporanilor. Se pare, de pildă, că Mihai Eminescu a fost captivat de tâlharul Iorgu Serdaru, celebru pentru furturile şi spargerile sale din anii 1870. În manuscrisele lui Eminescu se regăsesc astfel mai multe referiri la Serdaru şi chiar o baladă intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu“, în care scriitorul asocia banditului elemente tipice unui haiduc clasic. Dar cine este acest Iorgu Serdaru şi cum anume a ajuns el faimos?
În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bandiţii sau criminalii cunoscuţi apăreau frecvent în presă sau erau personaje în romane populare. În ciuda faptelor reprobabile comise, nu de puţine ori exista o anumită admiraţie pentru aceşti răufăcători. Cazul lui Iorgu Serdaru este, astfel, reprezentativ pentru felul în care erau priviţi tâlharii perioadei. Serdaru a ajuns în centrul atenţiei tocmai datorită ziarelor care au scris despre faptele sale, iar atitudinea publicaţiilor a fost ambivalentă: indignare (pe bună dreptate), dar şi uimire, dată fiind ingeniozitatea tâlharului care şi-a căpătat reputaţia jefuind o doamnă din lumea bună, vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale.
„Am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”
Una din primele apariţii în gazete a lui Iorgu Serdaru s-a produs în ianuarie 1878, în urma unei tâlhării mai puţin obişnuite. După cum relata ,,Resboiul”, o anumită doamnă Mumulenu fusese abordată de mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti, care susţineau că s-ar fi aflat în urmărirea banditului Serdaru[1]. După ce s-au asigurat că nu vor fi deranjaţi, aceştia au ameninţat-o pe doamna Mumulenu cu un revolver, furând, printre altele, cinci mii de lire şi zece mii de galbeni în hârtii. Unul dintre inventivii tâlhari era chiar Iorgu Serdaru, care a lăsat procurorului un bilet semnat chiar de el: ,,La neaperata trebuinţă ce-am avut am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”[2].
Ştirea despre jefuirea doamnei Mumulenu a apărut în multe ziare centrale, chiar dacă în forme variate. ,,Pressa” publica un scurt articol încă din 10 ianuarie 1878: ,,Aflăm că, astă-nopte, nisce făcători de rele, între cari doi uniformaţi, întroducându-se în casele d-nei Mumuloie, peste drum de grădina tirului naţional, au legat’o şi au jefuit’o de mai multe obiecte preţiose”[3]. Această primă ştire din ,,Pressa” oferea însă informaţii diferite faţă de cea din ,,Resboiul”, care insista că tâlhăria fusese comisă ,,în dioa mare”. Totuşi, în numărul din 12 ianuarie, ,,Pressa” revenea şi reproducea[4] ştirea despre tâlhărie din ziarul ,,Românul”, precizând că aceasta avusese loc după-amiază. Iorgu Serdaru, autorul, a fost repede prins. La 17 ianuarie, ,,Pressa” publica o ştire, potrivit căreia, nu numai că banditul fusese capturat, dar că poliţiştii îl şi maltrataseră, tâlharul având o rană la ochi[5].
,,Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni”
Ziarul ,,Telegraphulu” insista pe caracterul extraordinar al faptei, considerată ,,unu furtu dintre cele mai cutesătore”[6]. Tâlhăria comisă de Serdaru şi de bandiţii care îl însoţiseră era comparată cu cele mai interesante furturi ale epocii, nu doar din România, ci şi din alte ţări: ,,La noi au apărutu alte spirite şi mai desvoltate în arta gheşeftului, s’au inventatu furturi cari lasă cu multu mai pe josu în ingeniositate şi dibăcie pe acelea din străinătate (...)”[7].
Iniţiativa lui Serdaru de a se deghiza în procuror era integrată, astfel, în istoria faptelor criminale ingenioase din România, alături de cea a vestitului Pantazescu care furase ,,Cloşca cu puii de aur” de la Muzeul de antichităţi. Articolul amplu, de aproape o coloană, relata şi cum a fost prins tâlharul Serdaru. Un hotelier suspicios alertase Poliţia, iar banditul împreună cu amanta sa fuseseră arestaţi. O scurtă biografie a lui Serdaru îl indica drept presupusul autor al unei crime din Prahova. El ar fi evadat ulterior din închisoarea de la Mărgineni. Câteva zile mai târziu, un nou articol, intitulat ,,Afacerea Serdaru”, arăta că banditul n-ar fi fost probabil prins dacă era mai prudent. Deşi avea o notă admirativă (Serdaru dăduse dovadă de inventivitate şi cutezanţă), textul cuprindea şi fraze pline de indignare: ,,Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni, şi câtu de promtă şi aspră aru trebui să fie pedepsa loru”[8].