"Craiul" şi "împăratul". Avram Iancu şi împăratul de la Viena în mentalitatea colectivă a românilor
Figurile celor două personaje, Avram Iancu şi împăratul de la Viena, coexistă în mentalul colectiv al românilor din Transilvania în anii revoluţiei paşoptiste, precum şi în perioada următoare.
Materialul de faţă doreşte să pună în evidenţă reprezentările şi valorizările generate de mediul românesc la adresa „Craiului Munţilor“ şi, respectiv, a împăratului habsburg, dar şi raporturile dintre aceştia la nivelul imaginarului colectiv al românilor.
Viena imperială şi Casa de Habsburg au început să capete contururi mai precise la nivelul ideilor clare precum şi la cel al imaginarului colectiv românesc o dată cu intrarea Transilvaniei în orizontul de interes şi apoi în structurile politico-statale ale Imperiului austriac, la sfârşitul secolului al XVII-lea. Împăraţii vienezi au desfăşurat în această provincie strategii reformatoare pe plan politic, social, ecleziastic şi cultural, care au grăbit instaurarea modernităţii şi au căutat să-şi apropie treptat comunitatea celor „toleraţi“, românii – excluşi din sistem în virtutea legiuirilor medievale –, pentru a contracara opoziţia stărilor privilegiate ale principatului.
Astfel, încă de la începuturile stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, la întâlnirea dintre strategiile reformiste promovate de Viena în zonă cu aspiraţiile şi interesele româneşti de emancipare politico-naţională, ia naştere o imagine favorabilă a Imperiului şi a Casei de Habsburg printre români. Convingerea că „dreptatea e la împăratul“ şi că acesta doreşte în mod fundamental binele supuşilor săi români, dar că este obstrucţionat în bunele sale intenţii de aristocraţia maghiară din Transilvania, a alimentat acţiuni politice româneşti de mai mare anvergură, precum răscoala lui Horea (1784), mişcarea petiţionară începând cu Inochentie Micu şi Supplex Libellus Valachorum (1792), precum şi întreaga serie de petiţii şi memorii care au luat calea Vienei în deceniile următoare. Se constituie şi capătă astfel consistenţă în interiorul comunităţii româneşti un profil atitudinal pozitiv faţă de Viena şi de Imperiu, numit în epocă şi în istoriografia de mai târziu, „loialism“, „dinasticism“, „patriotism dinastic“ sau pentru nivelul popular, ţărănesc, mitul „bunului împărat“.
Revoluţia de la 1848 şi supuşii „loiali“
Secolul al XIX-lea va duce mai departe şi va consolida apropierea românilor de Viena, va diversifica în acelaşi timp strategiile şi arsenalul propagandistic al Imperiului menit a-i menţine constant pe români în postura de supuşi „loiali“. Participarea românilor din regimentele de graniţă la campaniile antinapoleoniene ale Austriei (1796-1815) şi implicarea militară, alături de cea politică, câteva decenii mai târziu, alături de armatele imperiale, în confruntările cu „rebelii“ maghiari din anii 1848-1849, sunt două momente de mai mare vizibilitate, în care românii au avansat un argument mereu invocat după aceea: „sacrificiile“ pe câmpurile de luptă pentru împăratul, contribuţia militară la susţinerea integrităţii monarhiei. Revoluţia paşoptistă este un moment de referinţă, printre cele mai importante din secolul al XIX-lea, pentru relaţia românilor cu Imperiul; invocând mereu constituţia liberală dată de împărat şi faptul că Viena le recunoştea naţionalitatea, românii se vor alătura armatelor imperiale, în confruntarea cu „rebelii“ (revoluţia maghiară).
Concomitent cu desfăşurarea conflictuală a evenimentelor din această perioadă, dar şi în anii imediat următori (1849-1851), „intelighenţia“ românească formată din laici şi clerici a desfăşurat la Viena o mişcare petiţionară fără precedent, solicitând drepturi sociale, politice, culturale şi bisericeşti pe seama naţiunii române.
Era evident că Viena, pe lângă strategia reală de modernizare, mai extinsă sau mai limitată, promovată la nivelul întregului imperiu, de care au beneficiat diverse comunităţi etnice sau pături sociale, susţinea totodată „patriotismul dinastic“ în conştiinţa colectivă a supuşilor săi printr-un arsenal propagandistic şi de cultivare a imaginii, care folosea metode variate, de la parade militare, ceremonii, sărbători religioase tradiţionale ce reiterau figura împăratului, până la presă, manuale şcolare, călătorii ale împăratului în provincii sau audienţe acordate de acelaşi împărat elitelor ale diferitelor popoare. În această ordine de idei, călătoriile împăraţilor austrieci în Transilvania, de la cele efectuate de Iosif al II-lea, până la cele ale lui Francisc Iosif I, au constituit mijloace eficiente de susţinere şi de cultivare a loialismului în mentalitatea colectivă românească; practic, „arătându-se“ printre români, împăratul le oferea acestora o satisfacţie simbolică, cu rol compensator.
În anul revoluţiei de la 1848, Viena şi Habsburgii aveau deja o imagine consolidată în mentalul colectiv românesc. În Transilvania, ca şi în întreaga Europă Centrală, supradimensionarea imaginii suveranului caracteriza structurile mentale ale comunităţilor rurale, care-l reprezentau pe împărat, rege, ţar etc. în chipul şi după modelul „eroului salvator“. Astfel, răscoalele ţărăneşti care au bulversat regiunea în Evul Mediu şi premodern, înregistrează proiecţia mitică a împăratului „bun“, apropiat poporului şi dispus a-i soluţiona doleanţele, trecând peste realităţile opresive ale regimurilor locale de stări. Astfel, de pildă, în Boemia secolului al XVII-lea, reprezentanţii de teatru popular se sprijineau pe jocul substituţiei şi „alterităţii“ ţărăneşti a împăratului. În timpul răscoalelor din 1753 din Stiria, Croaţia şi Slavonia, se recurgea la acelaşi joc comic al alegerii unui „rege al ţăranilor“. De asemenea, în cazul răscoalei ţăranilor ruşi condusă de Emilian Pugaciov, constatăm credinţa în „alt ţar“, presupus a fi mai bun.