În satele din Ţara Zarandului, numeroşi meşteri olari, pictori şi meşteri de instrumente muzicale îşi continuă meseriile moştenite
Un tărâm aproape la fel de mare cât Maramureşul, prea puţin cunoscut însă. Întinsă pe partea vestică a Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Crişului Alb, Ţara Zarandului adăposteşte poate cele mai multe tradiţii. Ambiţioşi, muncitori şi uneori, încăpăţânaţi, moţii de aici trăiesc şi acum ca străbunii lor şi se luptă ca obiceiurile arhaice să nu piară.
La 120 de kilometri de Arad, în creierii munţilor, cum treci de Pleşcuţa, simţi că ai intrat în altă lume. Întâlneşti cei mai primitori oameni din ţară, iar peisajele te duc în paginile basmelor.
Tinerii au preocupări diferite decât cei de prin alte locuri. Duc mai departe moştenirea de la străbuni. Ştiind că venim, ne aşteptă îmbrăcaţi în costume populare şi cântă doine de sute de ani.
Vremea nu ţine cu noi. Începe să plouă cu găleata. Pe moţi nu îi sperie însă câţiva stropi de ploaie şi trebăluiesc pe uliţă sau în curţi, iar tinerii îşi îngână mai departe doinele.
"Eu port asa: izmene, cameşă, laibarut şi pălărie", explică Florin costumul moştenit din familie. "O fost costumul de mire al bunicului meu, deci are o valoare nu atât materială, cât sentimentală. Pentru mine e o mândrie că sunt român. Sunt chiar ţăran, nu mi-e ruşine cu asta. După cum a spus şi Avram Iancu, oricât aş umbla în lume, ţară mai frumoasă şi oameni mai primitori ca în Ţara Zarandului nu aş găsi niciunde", spune tânărul.
În orice casă ai călca, găseşti cu siguranţă în şifonier sau în lada de zestre câte un costum popular. Altădată, dacă nu ştiai să ţeşi sau să coşi, nu aveai nicio şansă să te măriţi. Una din legile nescrise ale moţilor.
"Nu era bine dacă nu ştiai pe atunci să coşi sau să ţeşi. Nu mă primeau ca noră, zicea că-s tăntălaie", spune o bătrână.
Tot ea povesteşte că un costum popular rezistă şi câte 50 de ani. "Da' cămeşa s-o rupt, o rupt-o moşu meu. Moşu o stricat şi bunda de oaie. Atârnă în cui de ani de zile, au mâncat-o şi şoarecii de când n-a mai purtat-o. Da' ce mai ţinea de cald altădată, în nopţile geroase...!", mai spune femeia.
"De când n-o fost purtată... de 20 de ani. Eu aşa mă îmbrăcam. Am dormit cu ea şi pe iarbă... asta o fo puterea mea, numa acum sunt bătrân", povesteşte şi moşul.
Canalul Morilor este o altă mândrie a locuitorilor din Ţara Zarandului. Morile de apă nu mai funcţionează acum, dar moşii îşi amintesc cu nostalgie de vremurile când îşi dădeau întâlnire la vale, să ducă grâul la măcinat.
"O fost zonă săracă asta şi mergeam cu litruţa fiindcă nu aveam grâu
mai mult, cum se spune la noi cucuruz. Acu s-o modernizat, avem mori pe henghel cum se spune, face făina bună dacă e grâu bun. Fiecare număr de casă are cuptor şi îşi face pâine, pâine de cas", spune un alt bătrân.
Nea Ion are acum 80 de ani fără unu. Aşa spune el când se prezintă. Om important pe vremuri, era şeful morii. De mic a ştiut să meşterească la construcţia din lemn din vale. "De la 12 ani până în 1963. Venea lumea, cum să nu vină? Că venea şi de la Halmagi, venea fiecare cătun cu 20 de kile, 30 de kile care cum, fie pentru porci, fie pentru făină", spune fostul şef al morii.
Puţină ploaie nu strică niciodată, dar când gluma se îngroaşă, moara este adăpostul perfect. Înăuntru au rămas ustensilele foloste în urmă cu 100 de ani la măcinarea grâului.
Pe drumul de întoarcere, Ţara Zarandului ne mai face însă o surpriză. La doar cinci kilometri de Halmagiu şi e zăpadă suficientă cât pentru un om de zăpadă.