Gheorghe Dinică, maestrul scenei. A crescut în mahala, s-a căsătorit la 62 de ani

"Fac meseria asta de prin anii '60 şi cred că am în jur de 70-80 de filme. Lucrul la film a fost cam în fiecare an. Câteodată şi două pe an. A fost o perioadă când se făceau 30 de filme pe an cu bani de la buget, deci se lucra. Şi dintre cele 30 de filme pe an sigur că au rămas multe care se mai pot vedea şi azi", declara maestrul într-un interviu din 2004. 

S-a născut la 1 ianuarie 1934, în Bucureşti. Gheorghe Dinică a fost un copil sărac, a crescut în mahala, a făcut tot felul de munci ca să se întreţina singur şi numai şansa l-a ajutat să ajungă în preajma scenei.

În 1961 a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti şi doi ani mai târziu joacă în primul său film, "Străinul". Pe scenă şi în film bogaţia unei vieţi l-a ajutat să-şi încarce personajele cu energii impresionante.

"Am jucat cu toţi actorii importanţi ai României, de toate vârstele. Generaţia mea a îmbătrânit, s-au prăpădit foarte mulţi", mărturisea maestrul Gheorghe Dinică în urmă cu câţiva ani. 

Memorabile rămân întâlnirile actorului cu regizori ca David Esrig (în Nepotul lui Rameau, Troilus şi Cresida, Asteptându-l pe Godot), Andrei Seban, Lucian Pintilie sau marile lui roluri din filme ca "Străinul", "Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte", "Felix şi Otilia", "Ilustrate cu flori de câmp", "Zidul", "Prin cenuşa imperiulu", "Concurs", "Bietul Ioanide", "Figuranţii", "Cuibul de viespi", "De ce trag clopotele, Mitică?", "Crucea de piatră", "Patul conjugal", "Filantropica", "După-amiaza unui torţionar" şi multe altele.

Întrebat despre cele mai dragi roluri, marele actor a subliniat faptul că fiecare personaj a însemnat puţin din el. "Cred că mi-a plăcut foarte mult să joc roluri de răi. De la Stănică Raţiu din "Felix şi Otilia", Paraipan din "Un comisar acuză", Nae Gheorghidiu din "Patul lui Procust" până la Aurică Fieraru din "Regina", toate rolurile mi-au fost dragi pentru că fiecare personaj înseamnă puţin din mine".

Pentru prestaţiile sale cinematografice, artistul a fost distins cu nouă premii, printre care şi unul pentru întreaga carieră, acordat la Transilvania International Film Festival (TIFF). În 1999, a fost recompensat şi cu Premiul de Excelenţă al Uniunii Teatrale din România (UNITER), iar anul trecut a primit Titlul de Doctor Honoris Causa, din partea Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC).

"Asta este misiunea mea – să o duc şi să fac tot ce pot mai bine. Asta este obligaţia mea faţă de frumoasa meserie pe care mi-am ales-o şi faţă de spectatorii care mi-au dat toată dragostea şi încrederea lor. Pentru mine nu este nicio greutate pentru că tot ce am facut de-a lungul vieţii am făcut din dragoste pentru profesie şi pentru oameni. Şi acum, când văd că oamenii mă apreciază, mă simt răsplătit din plin", spunea maestrul Dinică.

Marele actor a cochetat şi cu muzica, înregistrând melodii de petrecere pe albume la care a colaborat cu bunii săi prieteni Ştefan Iordache şi Nelu Ploieşteanu. "Din tinereţe îi ascultam pe marii nostri lăutari şi m-am îndrăgostit de muzică. Şi sunt încă îndrăgostit." A învăţat de la Maria Tănase să cânte "cu sufletul", deşi până la filmul lui Şerban Marinescu, "Turnul din Pisa", când a interpretat rolul unui lăutar nu mai cântase. "Pe la un şprit mai mormăiam cu o voce mai joasă."

"Pentru că e o ţară dornică de ciudăţenii, ce au zis: "opa!, ăsta cântă, uite, are şi voce!" Şi au început să vină să înregistreze. Cu Ploieşteanu, cu Iordache. S-a vândut tot, au mai cerut, am mai făcut, acum a început să-mi placă... Eu cântam în baie, pentru mine, şi acum vreau să scot un CD cu cele mai frumoase şlagăre dinainte de '89: Mălineanu, Radu Şerban", povestea artistul într-un interviu. 

Maestrul Gheorghe Dinică spunea despre cântecele pe care le interpreta că "vin din inimă", însă dintre toate pisele dragi sufletului său ("Sunt vagabondul vieţii mele", "Mica serenadă", "Căsuţa noastră"), iubea piesa "O strângere de mână".